Bertrand Russel crede că plictisul ar fi vinovat de jumătate din păcatele cunoscute. Plictisul e o stare ce nu are de-a face cu tăiatul frunzelor la câini care este o activitate onorabilă până la urmă. Plictiseala e o boală a creierului mic, ce se poate manifesta la diferite vârste la ambele sexe, având invariabil aceleaşi simptome. Deplasarea trupului de la frigider la pat, de la calculator la cămară, de la o terasă la biserică.

    Unii oameni se nasc gata plictisiţi, alţii dobândesc boala pe parcurs. De obicei de plictis se scapă cu ajutorul foamei, necazului, strâmtorării, toate acestea având rol de ardei iute pentru o viaţă de mămăligă. Unii mor plictisiţi, alţii scapă la timp de această boală, plecând agitaţi din lumea acesta.

    Unul dintre predicatori a căscat în timp ce predica iar biserica a apreciat asta ca fiind o formă de detaşare sublimă faţă de lumea păcătoasă şi agitată în care ne zbatem ca nişte mormoloci într-un lighean cu apă călduţă.

    Când îi scriu unui băiat ce se luptă cu pornografia sau cu autosatisfacerea că remediul pentru aceste păcate este întotdeauna o viaţă ocupată ca săpatul în grădină, repetiţiile de cor, şuturile trase cu mingea în colţul blocului, se supără, aşteptând remedii spirituale. Nici nu există aşa ceva. A face rugăciuni de dezlegare pentru un tip neocupat e o cruntă pierdere de vreme şi energie.

    E vremea să ieşim din case. Afară e primăvară…

    Consideraţi plictiseala un păcat îngrozitor, adică mama tuturor păcatelor de sub soare.