Cei mai mulţi dintre filozofii de astăzi, atât creştini cât şi necreştini tind să împărtăşească aceeaşi idee: omul din societatea occidentală trăieşte acum o eră post-creştină. Ce se sugerează prin această afirmaţie? Cu siguranţă nu înseamnă că Creştinismul este mort. Acest lucru nu poate să se întâmple. Isus a spus că El îşi va zidi Biserica şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui (Matei 16:18).

Ceea ce de fapt se sugerează, este că influenţa pe care Biblia a avut-o odată asupra comportamentului social al naţiunii noastre s-a diminuat astăzi până la punctul în care abia se mai recunoaşte. Acest lucru se aplică nu doar la moralitate, ci în toate domeniile vieţii. Educaţia, sexualitatea, politica, legea, jurisdicţia, familia şi cel mai important aspect, creşterea copiilor, sunt acum sub influenţa opiniilor falimentare ale egocentrismului.

Fiecare are o opinie despre viaţă. De obicei, necreştinii îşi formează opinia în ignoranţă faţă de cea a Scripturii. Când înlături Biblia, de fapt îl îndepărtezi pe Dumnezeu din gândirea omului. Logica umană este atunci lăsată să stabilească ea parametrii de dezvoltare şi formare a unui copil. Astfel se oferă ocazia speculaţiilor intelectuale cu privire la ceea ce unii speră ca un copil să fie, în loc de ceea ce de fapt este.

În contrast, creştinii văd îndatorirea creşterii copilului încadrată în parametrii Bibliei. Absolutele noţiuni inspirate ale Scripturii nu numai că modelează crezurile noastre şi practicile, dar le şi legitimează. Aceste crezuri sunt legitim creştine doar atunci când sunt cu adevărat biblice.

Acest fapt ridică o problemă semnificativă. Nu ar trebui să ne surprindă că necreştinii susţin o concepţie asupra creşterii copilului care îşi are originea şi scopul în umanism şi egocentrism. Însă ceea ce este cu adevărat alarmant este numărul de creştini ce susţin idei similare lor. În gândirea lor, ei sunt creştini până la un punct. Cu toate că ei recunosc suficienţa lui Dumnezeu şi a Bibliei, ei nu văd nevoia de a-şi supune propriile păreri, raţionamente, şi emoţii călăuzirii Scripturii, în toate aspectele vieţii.

Acestea dau naştere la un fals dualism, noţiunea că există un aspect sacru şi unul secular (lumesc) în creşterea copilului. Dualismul acceptă crezul în suficienţa Cuvântului lui Dumnezeu pentru tărâmul religiei, dar o neagă pentru celelalte domenii ale vieţii. Dar pentru un creştin, totul este sacru, nimic nu este secular. Educaţie, finanţe, legi, guvern, loc de muncă, sexualitate, căsătorie, şi bineînţeles creşterea copilului; toate sunt supuse legilor superioare ale lui Dumnezeu.

Atunci când se referă la creşterea copilului, dualismul creează două ferestre prin care să privim îndatoririle noastre. Aceste ferestre reprezintă două abordări radical diferite ale educaţiei copilului. Prin fereastra seculară asistăm la o paradă continuă în care trec prin faţa noastră gânduri schimbătoare, teorii şi opinii. Prin fereastra biblică vedem Cuvântul neschimbător al lui Dumnezeu.

În gândirea seculară, adevărul este redus la nivelul de opinie. Acţionând conform unei concepţii biblice, opinia are de-a face foarte puţin cu adevărul. Creştinii trebuie să înveţe să distingă între cele două dacă doresc să-şi crească copilul lor eficient şi fără frică.

Cum se face aceasta? Cu siguranţă nu prin a susţine punctele de vedere oferite de platforma gândirii egocentriste (deci, cea care îl are pe om în centru). În locul ei, noi trebuie să profităm de adevărul formulat deja în Scriptură. Dacă vom face acest lucru, vom cultiva (şi ne vom forma) o viziune biblică. Doar a avea o asemenea viziune ne va oferi cadrul necesar pentru a fi părinte. Atunci noi vom putea să gândim corect şi să răspundem în consecinţă. Fără adevărul Scripturii, practicile creşterii copilului vor fi reduse la metoda la nimereală. În cele din urmă cele mai bune eforturi ale tale vor fi superficiale şi de scurtă durată.

O concepţie biblică a creşterii copilului afirmă:

1. Originea glorioasă a omului
2. Natura omului
3. Planul lui Dumnezeu pentru familie
4. Cerinţele lui Dumnezeu pentru părinţi

Luarea în considerare a acestor patru factori, constituie punctul de plecare pentru investigaţia noastră a comportamentului unui copil mic şi a creşterii copilului.

Originea glorioasă a omului

Cunoaşterea noastră cu privire a lui Dumnezeu şi a omului trebuie să provină din revelaţia Scripturii. Când Biblia spune că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Geneza 1:26) nu înseamnă că omul a devenit ca Dumnezeu. Dumnezeu este Dumnezeu; omul este om. Mai degrabă, se referă la acele aspecte ale caracterului şi fiinţei lui Dumnezeu cu care El l-a investit pe om. Dumnezeu este dragoste; de aceea omul poate să iubească (1 Ioan 4:7, 19). Dumnezeu este adevăr; de acea omul poate cunoaşte adevărul (Ioan 17:17). Dumnezeu este autorul ordinii şi nu al haosului şi confuziei; de acea omul poate cunoaşte ordinea (1 Corinteni 14:33). Dumnezeu este logic şi raţional; de acea omul poate cunoaşte logic şi poate gândi (Ecleziastul 7:25, Isaia 1:18).

Calitatea omului de purtător al imaginii lui Dumnezeu este tema centrală a identităţii lui. Aceasta îl deosebeşte de animale la fel de mult cum îl deosebeşte de plante. Omul nu a fost creat cum a fost creat animalul şi nu este ca şi animalul. Animalele au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu. Omul în schimb, a primit viaţă prin suflarea lui Dumnezeu. Este trist să ne gândim la părinţii tineri cărora li se spune în mod repetat că, bebeluşii lor au multe în comun cu puii animalelor sălbatice. Aceasta este o concepţie înjositoare a omului. Nevoile unui copil sunt mult mai complexe şi mai multiple decât cele ale unui pui de leu.

Instinctul împotriva raţiunii

Comportamentul animal este ordonat de un set de instincte înnăscute. Faptul că au instincte înseamnă că comportamentul lor nu poate fi guvernat de raţiune. În timp ce animalele nu au abilitatea să treacă peste schimbările hormonale care le conduc către anumite acţiuni, omul are această capacitate. Când o femelă dintr-o anumită specie animală este în călduri, ea se împerechează. Raţiunea nu participă în decizia ei. Omul diferă de animale prin faptul că s-a născut cu tendinţe, impulsuri şi reflexe, dar nu instincte. Lui i-a fost dată puterea de a raţiona şi capacitatea de a trece de la o logică simplă la gânduri (şi idei) complexe. Omul nu are ca strămoş vreo altă formă de viaţă inferioară. Acest lucru limitează valoarea biologiei (studiului animalelor), în utilizarea ei ca şi înlocuitor pentru studiul psihologiei umane.

Ce putem împrumuta din laboratoare? Noi putem să acceptăm rezultatele lor numai atunci când ţin de aspectele materiale ale vieţii, cum ar fi structura scheletului a sistemului muscular sau a sistemului nervos. Nu putem fi însă îndreptăţiţi să facem acelaşi lucru când avem de-a face cu realităţi imateriale ale vieţii, ca inima, sufletul, voinţa şi mintea omului. Un şobolan este lipsit de personalitate; pe când omul are personalitate.

Reducând omul la un primat simplu, totuşi inteligent, se neagă faptul că el a fost creat după chipul lui Dumnezeu şi îi răpeşte demnitatea. Atunci când demnitatea omului este smulsă, pierdem sensul adevăratei antropologii, studierea omului fiind redusă la un fel de zoologie. Atunci omul în culmea sa devine primul dintre perechile biologice.

Faptul că omul a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, joacă un rol însemnat pentru formularea principiilor noastre privitoare la creşterea copilului. Fără aceste baze, adevărata natură a copilului nu poate fi înţeleasă, şi nici nu se poate dobândi o concepţie biblică.

Natura omului

Concepţia biblică afirmă că omul este mai mult decât o fiinţă biologică; el este de asemenea şi o fiinţă spirituală. Care este natura spiritului uman? Aspectul imaterial al umanităţii noastre este cel mai clar reflectat în separarea noastră de Dumnezeu. La un moment dat natura umană nu era pângărită de păcat; acum este pătată de păcat. Separarea de Dumnezeu a intervenit în momentul în care Adam şi Eva, părinţii noştri fizici şi spirituali, au ales să se supună eu-lui lor, şi nu lui Dumnezeu. În Adam era reprezentată întreaga umanitate. Romani 5:12 ne spune că, "...după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit..."

Înainte de păcatul originar, Adam şi Eva trăiau într-o stare de inocenţă şi perfecţiune morală. În momentul separării lor de Dumnezeu, starea lor s-a schimbat în una de depravare (răutate, păcătoşenie; n.tr.) înnăscută. Teologic, această natură este numită natura păcătoasă, care este transmisă sufletului unui bebeluş în momentul conceperii sale.

Din punct de vedere practic, noi dorim să definim cu grijă acest lucru. Când spunem că un copil se naşte cu o natură păcătoasă, nu ne referim la capacitatea copilului de a lua hotărâri bune sau rele din punct de vedere moral. Noii născuţi nu iau astfel de decizii conştient, dar totuşi ei sunt supuşi elementelor de bază ale păcătoşeniei omului. Aceasta afectează omenirea atât din punct de vedere biologic cât şi spiritual.

Biologic, trupul este afectat atât la naştere cât şi de-a lungul vieţii. La naştere, toţi bebeluşii sunt înclinaţi să se mişte într-un haos metabolic. Toate funcţiile interne cum ar fi digestia, absorbţia şi ciclul somn-treaz pot foarte repede să alunece spre o stare de confuzie metabolică. Treaba părinţilor este de a preveni ca acest lucru să se întâmple. În timpul vieţii bolile ne atacă şi ne distrug trupurile. Recuperarea oricât de puternică ar fi este totuşi temporară. În final moartea însăşi este rezultatul final al depravării.

Spiritul omului de asemenea, cade sub stăpânirea decadenţei. Omul este în sine egoist, nu ca şi sentiment ci egoist ca şi ţel. Deseori suntem motivaţi să ne urmărim propriile interese chiar şi în detrimentul altora. Mulţumirea de sine şi neprihănirea de sine sunt primele componente ale naturii păcătoase. Prima acaparează pentru a satisface iar a doua este expansionistă pentru a controla.

Mulţumirea de sine. ("self-gratification": satisfacerea dorinţelor eu-lui)

Fiecare persoană se naşte cu o pornire spre mulţumirea de sine. Această pornire este aceea parte a naturii noastre, care caută plăcerea. În sine nu este ceva greşit în a căuta anumite plăceri. Eu savurez plăcerea care vine din munca în grădina mea. Anne Marie găseşte plăcere în a face din casa noastră un cămin. Împreună găsim plăcere în multe lucruri pe care copiii noştri le fac sau le spun. Dar plăcerea poate să devină un viciu. Satisfacţia de sine devine o problemă în creşterea copilului, atunci când acesta în procesul de dezvoltare, devine dependent de sau condiţionat de a primi satisfacere imediată.

Acest aspect al naturii umane ne poate determina să căutăm plăcere chiar şi atunci când nu este spre binele nostru sau nu este pe placul lui Dumnezeu. Ne dorim ceva anume atât de puternic încât suntem gata să ne asumăm riscurile care decurg dintr-un asemenea act.

Pentru binele nostru, stăpânirea de sine este necesară pentru a ţine sub control pornirea spre propriile plăceri. Poate să pară tentant să stai jos şi să mănânci o budincă mare de ciocolată, dar nu ar fi un lucru prea sănătos. Deoarece dorinţa pentru satisfacţia imediată şi continuă începe la naştere, nevoia de a cultiva stăpânirea de sine în copilul dumneavoastră începe de asemenea atunci. Doar părinţii naivi nu recunosc importanţa de a începe această lucrare de timpuriu.

Autoconducerea

Aceasta este (reprezintă) dorinţa pentru autonomie, exercitarea voinţei eului şi atunci când este posibil conducerea altora. Primele etape ale autonomiei sunt de obicei observate la copii în jurul vârstei de 6 luni. Primul "Nu!" al copilului dumneavoastră este rezultatul acestui impuls. Când copilul alege să fugă de dumneavoastră sau să atingă ceea ce ştie că nu are voie să atingă, el exersează de fapt autonomia ilegală, nelegitimă. Formulată din perspectiva copilului, aceasta se vede cam aşa: "Eu vreau, ce vreau, când vreau!" Toate acţiunile autoconducerii sunt motivate de scopul plăcerii sau al puterii. Fără un cadru biblic de referinţă şi o viaţă disciplinată, urmărirea plăcerii şi a puterii este în cele din urmă distrugătoare.

De la minte la trup, de la duh la fire, de la naştere la moarte, nici un domeniu al vieţii nu scapă de influenţa decadenţei.

Planul lui Dumnezeu pentru unitatea familiei

Familia este cea mai mică structură socială întemeiată în Scriptură, şi totuşi ea este cea mai importantă. Ceea ce se întâmplă în familie afectează nu numai vieţile individuale, ci şi Biserica şi societatea deopotrivă. Este dorinţa Domnului ca viaţa ta de familie să fie umplută cu bucurie, abundând în amintiri plăcute, şi nealterată de regrete. Aceasta nu este o declaraţie de idealism ci una de îndrumare şi încurajare.

Tinerii părinţi trebuie să înveţe devreme că toţi factorii de succes sunt pre-programaţi în planul divin al lui Dumnezeu. Ca în toate subiectele discutate de Scriptură, dacă încalci principiile pierzi binecuvântările. Când accepţi poruncile Lui, vei avea parte de binecuvântări de bucurie şi împlinire.

Ce este o familie?

O familie este alcătuită atât din grupuri sociale primare cât şi secundare. Grupul familial primar constă din trei relaţii: soţ-soţie, părinte-copil, frate-soră sau soră-frate. Grupul familial secundar constă din bunici şi nepoţi, mătuşe şi unchi, nepoate şi nepoţi, şi verişori

Cu cât mai mare este terenul comun al tuturor acestor relaţii, cu atât mai mare este unitatea, dragostea, stabilitatea, şi bucuria pentru fiecare membru al familiei. Terenul comun poate fi asigurat numai când fiecare generaţie adoptă temeliile biblice privitoare la familie, şi le transmite mai departe la cei care urmează.

Temeliile biblice ale familiei

Cea mai generală influenţă pe care o vei avea asupra copiilor tăi nu va veni din rolul tău ca şi tătic sau mămică ci din cel de soţ sau soţie. Acest adevăr biblic fundamental a fost uitat şi chiar respins de către societatea noastră - rezultatul fiind o societate preocupată de concentrarea asupra copiilor, concentrarea asupra eului, şi împlinirea de sine.

De multe ori mamele şi taţii scapă din vedere faptul că atunci când copiii lor intră în familie, ei întră într-o structură socială deja formată. Ei acţionează ca şi cum unirea prin căsătorie a fost numai o relaţie preliminară construirii cuibului, în loc de a o înţelege ca pe o relaţie prioritară, neîntreruptă prin anii de creştere a copilului. Acesta este un început periculos în menirea de a fi părinte deoarece încalcă planurile sociale divine din structura familiei.

Geneza 1 şi 2 descriu împrejurările creaţiei. De multe ori de-a lungul procesului creaţiei, Dumnezeu a declarat că actele individuale ale creaţiei erau bune (Geneza 1:4, 10, 12, 18, 21, 25). Dar în Geneza 2:18, El a făcut prima declaraţie negativă despre creaţie: "nu este bine ca omul să fie singur."

Aceasta nu este o acuzaţie adusă relaţiei pe care o avea Adam cu Dumnezeu. Nici nu implică faptul că Adam avea nevoie de ajutor fizic pentru a întreţine şi a păzi Grădina Edenului. Fraza este o declaraţie a faptului că Dumnezeu a creat omul să fie un partener. Absenţa cuiva care să-i semene a produs o stare de nedesăvârşire. Domnul a declarat că are să remedieze acea situaţie: "Am să-i fac un ajutor potrivit pentru el" (versetul 18). Aceasta vrea să zică că: "Îi voi face un partener (tovarăş) - unul care îl va desăvârşi în toate privinţele."

Consemnarea continuă prin versetele 19 - 20, unde Dumnezeu foloseşte numirea tuturor animalelor ca şi un procedeu de învăţare cu ajutorul ilustraţiilor, prin care să trezească în Adam o înţelegere mai profundă a nevoii de a avea pe cineva care să-i semene. Pe măsură ce Adam dădea nume tuturor animalelor, realiza că nimic din ceea ce fusese creat nu putea să împlinească condiţia pe care Dumnezeu a numit-o singur.

Geneza 2:21-22 spune, "Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis carnea la locul ei, Din coasta pe care a luat-o din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o la om."

Ar trebui subliniat faptul că Dumnezeu nu a creat, nici nu a recreat o a doua fiinţă . Mai degrabă, El a luat din om o parte din fiinţa lui şi a făcut o femeie. Era mai mult decât doar crearea unei alte specii de om, era în acelaşi timp înfiinţarea unei relaţii sociale numită căsătorie. Aceasta a fost afirmată de Dumnezeu atunci când a adus femeia la om (Geneza 2:22), a fost de asemenea declarată de Moise (Geneza 2:24) şi a fost confirmată de Domnul Isus Hristos (Marcu 10:7-8). Eva a fost soţia lui Adam, una căreia Adam nu i se închina ca şi lui Dumnezeu, nici nu o stăpânea ca şi pe animale.

Astfel desăvârşirea care încununa creaţia era sfânta unire a bărbatului şi a femeii. Odată ce femeia a fost făcută să-l desăvârşească (împlinească) pe om, Dumnezeu a declarat că "erau foarte bune" (Geneza 1:27-31) iar apoi S-a odihnit de lucrarea Lui.

Observăm o foarte importantă excludere: copiii nu erau prezenţi cu Adam şi Eva atunci când Dumnezeu s-a odihnit de lucrarea creaţiei Lui. După ce a făcut femeia, Dumnezeu a declarat cu autoritate că creaţia Lui era foarte bună. Dacă copiii erau necesari pentru a-l desăvârşii pe bărbat sau pe femeie, Dumnezeu i-ar fi creat înainte de a face o astfel de declaraţie.

Prin urmare, relaţia căsătoriei nu duce lipsă de nimic. Numai femeia îl desăvârşeşte pe bărbat şi numai bărbatul o desăvârşeşte pe femeie. Astfel soţul şi soţia formează nucleul unităţii familiei. Copiii nu desăvârşesc (împlinesc) familia; ei numai o lărgesc, o extind.

Înţelegând principiile

Din versetele de mai sus putem să extragem patru principii care ar trebui să guverneze toate relaţiile familiale:

Primul principiu

Conform planului lui Dumnezeu, relaţia soţ-soţie este prima relaţie socială înfiinţată în Scriptură.

Dumnezeu l-a făcut pe om să acţioneze, reacţioneze şi interacţioneze cu alte fiinţe umane. Principiile interacţiunii sociale sunt orchestrate în mod divin. Dumnezeu în înţelepciunea Lui a început toate relaţiile umane cu un soţ şi o soţie. Alte relaţii, cum ar fi tată şi fiu, mamă şi fiică, şi frate şi soră au apărut mai târziu.

Al doilea principiu

După planul lui Dumnezeu, relaţia soţ-soţie este prima într-un sistem de relaţii dependente.

Conceptul de dependenţă, a fost esenţial în toată creaţia. Ceea ce Dumnezeu a creat în cea de-a doua zi a depins de ceea ce El a creat în prima zi. Ceea ce El a creat în cea de-a treia zi a depins de ceea ce a creat în cea de-a doua zi. Aceeaşi idee este vitală pentru planul lui Dumnezeu faţă de relaţiile umane, în mod special acele relaţii care se găsesc în familie.

Mai mult decât atât, calitatea relaţiei părinte-copil este dependentă de calitatea relaţiei dintre soţ şi soţie. Acest adevăr nu se va schimba niciodată. Mare parte din siguranţa fundamentală a copilului depinde de ceea ce el observă între mama sa şi tatăl lui. Când îi vede manifestând dragoste şi afecţiune unul faţă de celălalt, el se simte mult mai în siguranţă.

Cât este de uimitor să realizăm că copii de doi şi trei ani manifestă o nevoie matură de a şti că relaţia lui Mami şi a lui Tati este solidă. Dacă acea nevoie este pusă la îndoială, ei vor începe să exprime un comportament care îi cheamă pe părinţi să reacţioneze, şi care are scopul să-i ajute pe ei să măsoare (aprecieze) angajamentul lui Mami şi a lui Tati unul faţă de celălalt.

Principiul al treilea

Relaţia soţ-soţie trebuie văzută ca fiind relaţia prioritară în familie.

Prioritatea se referă la o atitudine predominantă ce trebuie să fie prezentă pentru a-ţi îndeplini menirea de părinte cu succes. Dacă îţi iubeşti copiii, atunci tu trebuie să faci din relaţia soţ-soţie o prioritate. Mult mai important decât orice ai putea cumpăra sau face pentru ei, copiii tăi au nevoie să ştie că Tati o iubeşte pe Mami şi că Mami îl iubeşte pe Tati. O mamă poate să petreacă douăzeci şi patru de ore pe zi iubindu-şi şi îngrijindu-şi bebeluşul, însă acest lucru o va face să fie o mamă bună doar în măsura în care este şi o soţie bună. Un tată poate să cumpere copiilor lui tot felul de jucării şi să-i scoată în oraş pentru diverse ocazii speciale, căci acest lucru îl va face un tată bun doar în măsura în care este şi un soţ bun.

Principiul al patrulea

Din moment ce relaţia soţ-soţie este prioritară, toate celelalte relaţii îi sunt subordonate.

Acest principiu se referă la structura de autoritate din interiorul familiei. Autoritatea este dată de Dumnezeu iar structura este un element important în dezvoltarea unui copil. A fi un părinte democratic, a avea ideea că părinţii ar trebui să fie coborâţi la un statut egal cu cel al copiilor lor, nu a fost niciodată intenţia lui Dumnezeu. Dacă este să fie armonie şi dragoste în familie, părinţii trebuie să-şi asume rolul lor dat de Dumnezeu, acela da a conduce familia. Dacă elimini autoritatea părintească, haosul se va năpăstui nu numai asupra familiei, ci şi asupra întregii societăţi deopotrivă.

Nici o altă opţiune

Relaţiile prioritare nu sunt arbitrare. Ele nu sunt dictate de circumstanţe sau capricii sociale. Relaţiile din familie funcţionează cel mai bine atunci când o fac conform planului, scopului şi însemnătăţii principiilor guvernatoare ale lui Dumnezeu. Dacă vrei să dobândeşti perfecţiune în a fi părinte, trebuie să recunoşti în credinţă planul şi intenţia lui Dumnezeu. Chiar de la început, copiii trebuie să fie membrii bineveniţi ai familiei, dar nu centrul ei. Prin a-ţi consolida (întării) căsătoria, îţi vei consolida familia. Când există armonie în relaţia soţ-soţie se inspiră stabilitate familiei. O căsătorie puternică va aduce de asemenea un adăpost de siguranţă (protecţie) pentru copiii tăi în timp ce vor creşte în învăţătura şi mustrarea Domnului.

Aşteptările lui dumnezeu de la părinţi

Un alt aspect decisiv în formarea unei perspective biblice implică responsabilitatea părintească. Ce aşteaptă Dumnezeu de la părinţi? Pentru ce sunt eu responsabil? Astăzi părinţii se feresc de astfel de întrebări temându-se de responsabilitatea pe care acestea le implică. Efeseni 6:4 îi învaţă pe părinţi să-şi crească copiii în învăţătura şi mustrarea Domnului. Înseamnă cu adevărat acel verset, ceea ce spune?

Părinţii sunt responsabili!

Viaţa este plină de alegeri (opţiuni). Uneori le facem pe cele corecte iar uneori nu. Indiferent dacă sunt corecte sau greşite, noi trebuie să ne asumăm responsabilitatea în alegerile noastre. Poţi alege să nu urmezi principiile expuse în aceste pagini, dar trebuie să accepţi responsabilitatea pentru ceea ce va rezulta.

Tinerii părinţi au nevoie (trebuie) să aibă o ureche care discerne. Nu trebuie să intri în paternitate (în menirea de a fi părinte) cu atitudinea că nu eşti responsabil de calitatea sau cantitatea educaţiei. Să nu crezi că, cumva, nu eşti responsabil de deciziile greşite pe care le faci când eşti părinte. Când vei sta înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală de viaţa ta, El nu te va judeca ca şi cum ai fost lipsit de copii.

Părinţii au fost puşi de Dumnezeu într-o poziţie de supraveghetori asupra copiilor lor şi sunt responsabili de felul cum administrează posesiunile preţioase ale Domnului. Isus nu ne-a dat nici măcar o dată o pildă care să implice un supraveghetor (angajat) care să nu fi fost în totalitate responsabil Stăpânului pentru ceea ce avea de realizat. O atitudine iresponsabilă a fost tratată ca şi păcat.

Cartea Proverbelor vorbeşte clar de faptul că părinţii vor creşte fie un fiu înţelept fie un nebun. În Scriptură, acest lucru nu este lăsat la voia întâmplării sau probabilităţii. Părinţii sunt responsabili de educaţia lor (Proverbe 22:6), iar copiii învăţaţi (instruiţi) în mod corect vor fi eliberaţi de concentrarea asupra eului care este naturală felului lor (Proverbe 22:15). Copiii corectaţi în dragoste devin înţelepţi spiritual, în timp ce acelora cărora li se dă o libertate fără restricţii vor aduce ruşine părinţilor lor (Proverbe 29:15).

Bunicii de asemenea sunt cinstiţi când copiii sunt crescuţi în mod corect (Proverbe 17:6). Eli şi-a onorat fii mai mult decât pe Dumnezeu şu a fost ţinut responsabil pentru binecuvântările luate de la toate generaţiile care urmau după fii săi (1 Samuel 2:27-36).

De la lucrători se aşteaptă să-şi aibe copiii sub control dacă vor să fie activi în lucrare. Fiecare "să-şi chivernisească bine casa, şi să-şi ţină copii în supunere cu toată cuviinţa" (1 Timotei 3:4). Ar face Duhul Sfânt o astfel de cerinţă dacă ea n-ai putea fi atinsă sau ar fi fost o problemă de noroc? NU! Aceste versete ne amintesc că Dumnezeu ia rolul nostru ca şi părinţi în mod serios. Cât de serios îl iei tu?

Pentru ce sunt responsabil?

Aceasta este o întrebare foarte importantă. Adesea în discuţiile despre responsabilitatea părintească, instruirea morală a unui copil şi mântuirea sunt în mod inseparabil legate împreună. Ar trebui ele să fie? Lumea este plină cu oameni cinstiţi moral care nu-L cunosc pe Mântuitorul dar care îşi atribuie principiile evlavioase ale vieţii. A spune că un copil trebuie să fie mântuit pentru a atinge un standard minim acceptabil de moralitate este incorect.

Părinţii nu sunt responsabili pentru mântuirea copiilor lor; Dumnezeu este! Cu siguranţă că noi jucăm un rol vital în a le pregăti inimile pentru a primi lucrurile Domnului, dar în final El cheamă pe cei ai Lui la El. Nu părinţii sunt responsabili de a corupe natura copilului lor - copii se nasc în felul acesta. Datoria părinţilor este de a ţine în frâu corupţia naturală prin a strecura (a întipări) în copil disciplina de sine a vieţii.

Părinţii sunt responsabili de a-şi instrui copiii în a şti să se bucure şi să mulţumească pentru lucrurile vieţii. Aceasta este realizată prin dezvoltarea conştiinţei morale a copilului (învăţarea caracterului Creştin). Fiecare decizie morala pe care o facem este bazată pe o cunoştinţă, experienţă şi emoţii corespunzătoare precedente asociată cu ceea ce este corect sau greşit, bun sau rău. La naştere, conştiinţa unui copil este o pagină nouă (curată) pe care părinţii sunt responsabili să scrie codul moral (pentru) de viaţă - un cod care va ajuta să ţină în frâu acea corupţie naturală.

Dacă un părinte este delincvent în această sarcină, aceasta nu anulează responsabilitatea lui sau a ei de a scrie standardul corect pe conştiinţa copilului. Pentru Creştini, standardul a ceea ce este corect sau greşit, bun sau rău este dat în Scriptură.

Problema voinţei

Voinţa liberă a unui copil este de obicei scuza dată de a justifica iresponsabilitatea părintească. Adesea este declarat: "Un copil alege singur să păcătuiască." Bineînţeles că un copil face asemenea alegeri, dar exerciţiul voinţei nu are loc într-un vid (gol). Voinţa definită în mod simplu este capacitatea şi puterea de a alege - dar conştiinţa este izvorul alegerii - bazinul (rezervorul) moral din care voinţa interacţionează (este în interacţiune).

Responsabilitatea părintească şi voinţa unui copil nu sunt în mod reciproc superioare (unice). Felul cum părinţii instruiesc inima unui copil în anii timpurii va forma (concretiza) alegerile pe care copilul le va face mai târziu în viaţă. Părinţii nu ar trebuie să fie împovăraţi cu teama că sunt responsabili de fiecare şi de toate faptele individuale a comportamentului copilului lor. Dar ei sunt responsabili de caracterizarea comportamentului. De ce fel de mod de comportament este caracterizat copilul tău?

Ca şi părinţi noi suntem responsabili să ne învăţăm copiii să se bucure şi să mulţumească pentru lucrurile vieţii. Noi suntem responsabili să-i ajutăm să capete respect pentru noi ca păzitorii lor desemnaţi de Dumnezeu. Noi suntem responsabili să-i învăţăm să aibe o apreciere pentru proprietatea personală (intimă) şi pentru natură. Fiind credincioşi în aceste domenii va avea drept rezultat creşterea unor adulţi responsabili.

Una dintre cele mai mari ameninţări pentru orice familie creştină este ideea subtilă că părinţii nu sunt responsabili pentru caracterul copiilor lor. Bineînţeles că suntem responsabili! Nimic mai puţin nu face o viziune biblică. Suntem rapizi în a accepta responsabilitatea pentru un comportament corect, expus de copii noştri. Haideţi ca de asemenea să fim rapizi în a accepta responsabilitatea pentru greşelile pe care le facem cu ei deopotrivă.

Rezumat general

Părinţii care lucrează dintr-o perspectivă biblică sunt de departe mai bine echipaţi să-şi călăuzească (conducă) copiii la maturitate decât aceia care nu lucrează dintr-o perspectivă biblică. O perspectivă (viziune) biblică îţi îngăduie să gândeşti corect - nu aşa cum gândeşte omul, ci aşa cum gândeşte Dumnezeu. Te împuterniceşte să discerni adevărul de eroare, realitatea de opinie, şi îţi dă cadrul de referinţă necesar să faci acele decizii de zi cu zi în a fi părinte.

O afirmaţie biblică despre originea şi natura omului este o adevărată cată de nivel din care poţi măsura raţionamentul secular. Înţelegând planul lui Dumnezeu pentru trăirea familiară prosperă, responsabilă te înzestrează cu direcţie şi scopuri în viitor. Deşi mult mai important pentru acum, o perspectivă (viziune) biblică te pregăteşte pentru ceea ce urmează: Misticile Seculare.