Citeam undeva că un împărat, vizitându-și supușii, vede într-un oraș o țintă în mijlocul căreia era înfiptă o săgeată. Câțiva kilometri mai încolo o altă săgeată înfiptă în punctul central al țintei. După încă douăzeci de asemenea ținte cere să-l vadă pe renumitul arcaș. ”Nu se poate”, îi spune dregătorul orașului, ”pentru că este un prost”. ”Dar cum poate un prost să aibă atâta iscusință?”, se miră împăratul. ”Nimic mai simplu. Înfige mai întâi săgeata apoi deseneză ținta în jurul ei”.

    Oare e prostie sau maximă deșteptăciune? Nu ne îmbolnăvim de stomac și de cap încercând perfecțiunea când de fapt goana după punctul central nu-i decât aprigă vânare de vânt?

    De ce n-am alege noi să forțăm ca împrejurările să se așeze cuminți în vârful săgeții împlântate? Oare nu-i ajunge zilei necazul ei, oare nu-i perfecținea în cer, oare nu-i viața ca o săgeată strâmbă pe care zadarnic încerci să o fixezi unde vrei, când vânturile sunt puternice, mâna slăbită, ochii înlăcrimați?

    Cum reușeau dacii noștri să tragă cu săgețile spre cer și să nimerească întotdeauna norii dolofani și să aducă ploaia prin înțeparea acestora chiar dacă ploaia venea după trei săptămâni?

    Cum a reușit un soldat din Biblie să ucidă un împărat trăgând la întâmplare o ultimă săgeată pentru a-și îndeplini norma?

    Mă opresc aici întrucât întrebările se nasc mai repede decât răspunsurile. Iar la Termopile erau atâtea săgeți pe cer încât Leonidas a luptat la umbră.