Azi, cuvântul ‘pocăinţă’
E atât de învechit;
Iar pe calea de credinţă
Mulţi merg din obişnuinţă
Fără-un scop clar definit.

Au făcut botezu-odată –
Legământ cu Dumnezeu –
Însă viaţa li-e stricată,
De plăceri şi bani legată,
Şi-n păcat trăiesc mereu.

Frumuseţea mântuirii
Şi mireasma lui Hristos
Nu-i mai ţinta fericirii,
Ci plăcerea rea a firii
Şi păcatul ruşinos.

Cât de mulţi în adunare
Fără frică vin, se duc;
Cu adâncă nepăsare
Fac de formă o lucrare
Şi pe drumul rău apuc.

Din purtare, din cuvinte
Nu se văd că-s pocăiţi,
Iar a lor îmbrăcăminte
E un semn de luare-aminte
Că-s de lume chinuiţi.

Pocăinţa-adevărată
Nu-i un hobby sau un joc;
Ea e sfântă şi curată,
De Isus Hristos lăsată,
Ca să nu sfârşim în foc.

Pocăinţa ni se cere
S-o trăim oricând cinstit,
În ascuns sau la vedere,
Să rămânem în veghere
Cum Isus ne-a poruncit.

Căci amar şi aspru-odată
Fi-va-n ceruri judecat
Cel ce-a fost în drum o piatră
Şi-o ispită blestemată
Pentru sufletu-nsetat.

Prin purtarea ta, creştine,
Îţi aduni osânda ta;
Căci Isus a spus, ştii bine,
“Cine nu este cu Mine
Este împotriva Mea.”

Nu-i de joacă mântuirea,
Ea e darul cel mai sfânt;
Dacă nu-i cunoşti menirea,
Când avea-va loc răpirea
Vei rămâne pe pământ.

Pocăinţa cea reală
Este scrisă în Cuvânt;
N-are urme de-ndoială,
Nu-i o formă, nici spoială,
Ci-i stindardul cel mai sfânt.

Vă îndemn cu stăruinţă
Chiar acum să ne trezim;
În deplină umilinţă
Să trăim în pocăinţă,
Ca în ceruri sus să fim!

Amin.

31 mai 2012