Un alt mod de bucurie în suferinţă provine din efectele pe care le au suferinţele noastre asupra siguranţei nădejdii. Bucuria în necazuri este înrădăcinată în speranţa învierii, dar experimentarea suferinţei aprofundează şi rădăcina acestei speranţe.

   De exemplu, apostolul Pavel spune: "Ba mai mult, ne lăudăm şi în necazuri, căci ştim că necazul lucrează răbdare, răbdarea aduce experienţă, iar experienţa aduce nădejde."  Aici, bucuria lui Pavel nu este înrădăcinată doar în marea răsplată care îl aşteaptă, ci şi în efectul suferinţei asupra întăririi speranţei sale cu privire la această răsplată. Necazurile produc răbdare, iar răbdarea produce sentimentul că credinţa noastră este sinceră şi reală, iar acest lucru ne întăreşte speranţa că Îl vom câştiga cu adevărat pe Hristos. Richard Wrumbrand descrie cum poţi supravieţui în momente de durere extremă cauzată de tortură din pricina lui Hristos: "După ce ai fost torturat foarte mult, nimic nu mai contează. Dacă nimic nu mai contează, nu mai contează nici supravieţuirea mea. Dacă nimic nu mai contează, faptul că nu ar trebui să am aceste dureri nu mai contează nici el. Trage această concluzie la stadiul la care ai ajuns şi vei vedea că vei depăşi acel moment de criză. Dacă ai depăşit acel moment de criză,, vei avea o bucurie interioară intensă. Vei simţi că Hristos a fost cu tine în acel moment decisiv."

   "Bucuria intensă" provine din sentimentul că ai îndurat toate acele necazuri cu ajutorul lui Hristos. Ai fost testat prin foc şi ai dovedit că eşti sincer. Nu te-ai dezis. Hristos este real în viaţa ta. Pentru tine El este acel Dumnezeu atotsatisfăcător care pretinde că este. Se pare că acelaşi lucru l-au experimentat apostolii atunci când, conform celor relatate în faptele Apostolilor 5.41, după ce au fost bătuţi, "au plecat dinaintea sinedriului, bucurându-se că au fost învredniciţi să fie batjocoriţi pentru Numele Lui."  Bucuria venea din gândul că credinţa lor era considerată de Dumnezeu ca fiind reală şi gata de a fi testată în focul necazurilor.