Lui Radu Gyr. Martirului şi Poetului.

Patru pereţi de te-nconjoară,
Iar lumea toată-i în vizetă,
Nu ai nici toamnă, primăvară
Doar zile, nopţi ţi se repetă.

Temniţa te-a-nghiţit în pântec
Şi liniştit te digestează;
Ei i-i tot una – eşti tu cântec
Ori o amibă ce visează.

Ai vrea să fugi din chitu-acesta
La disperare ca Iona,
Iar el îţi mestecă povestea
În rugumare monotonă.

Nici nu-ţi închipui ce ai face
Doar într-un pic de libertate:
Speranţa chiar nu ţi se-ntoarce
Fugită din captivitate.

Ah, cum ai săruta pământul
Şi cum te-ai tăvăli prin iarbă,
Cum te-ar mai încânta cuvântul
Rostit aşa, fără vre-o treabă.

O slovă nu ţi-i zăvorâtă
Că-i pronunţată ori e scrisă...
Dar, iată,-a vomitat urâta
Şi poarta-n faţă ţi-i deschisă.

Nici nu pricepi în prima clipă
Ce ai dori acum mai tare:
Să fugi pe-a vântului aripă
Ori pe aripile de mare.

E lumea, lumea-aşa de vastă,
Frumoasă, largă, luminoasă
Şi dacă este vre-o năpastă
Ea în celulă e rămasă.

Ameţitoare-i oboseala
De pe cărarea ta păşită
Şi nu mai trage umezeala
De la podeaua zgribulită...

Dar vezi că omul nu mai râde
Cu ochi citiţi doară te vede
Şi cu credinţa în partide
Îţi spune că nu-aşa se crede.

Că libertatea cea mai pură
Este să fii pitit în teamă
Tot ascultând poveşti din gură
Ce tot să dai un ban te cheamă.

Să îţi pârăşti cu pizmă fraţii
Celor ce-n tine văd monetă,
Iar visele de constelaţii
Cer studiere mai atentă:

Duşmanul poate fi în ele –
E-ascuns în orice frumuseţe
De la sclipirile de stele
Până la roua dimineţii.

Mai bine-nchide-te de viaţă
Păcatele să nu te-atingă
Şi cu o mască de paiaţă
Doar încântat spre şefi mai strigă.

Încuieţi orişicare vorbă,
Gândeşte chiar şi cum te scarpini,
Aruncă doar iar bani în torbă
Ca ei din ochi să te mai scape.

Iar dacă vrei să fii cu sine
Te obloneşte-n jur cu lutul
Şi fără-un suflet de lumine
Plângi pe ascunselea ca mutul.

Ce e mai straşnic în Credinţă
Întrebi cu groază-ntâia dată:
E o celulă din temniţă
Ori libertatea strangulată?