...Proorocul parcă se trezise -
Visase, oare? Se rugase? -
În mijlocu-unei văi întinse
Şi-acolo, oase lângă oase...

Suflase peste ele vântul
Şi soarele le prea uscase...
Împrăştiate pe pământul
Uscat, erau uscate oase...

Fusese o oştire-odată,
Viteji în lupte sângeroase.
Învingători şi învinşi delaolaltă,
Erau acuma nişte oase...

În liniştea-nfiorătoare
Păşea prin valea-aceea omul
Ne-nţelegând această stare
Şi nici ce vrea să-i spună Domnul.

Şi-un glas a răsunat deodată,
Înfiorându-l c-o-ntrebare:
- O, fiul omului, se poate
Să-nvie-aceste oase, oare?

Dar ca să ştii că EU sunt Domnul,
Tu prooroceşte-le-nvierea
Şi zi: "Aşa vorbeşte Domnul
Ce-are Cuvântul şi puterea:

- Voi oase, ascultaţi la Mine:
Vă voi da Duh să vă renască
Şi vă voi ţese iarăşi vine
Şi carnea iar o să vă crească,

Vă voi da piele şi suflare
Şi veţi învinge morţii somnul.
Veţi învia, veţi sta-n picioare
Şi-atunci veţi şti că "EU SUNT DOMNUL!"

Porni un vuiet prima oară
Şi o mişcare nefirească
Şi oasele se-alăturară
Şi prinse carnea să le crească.

Şi valea era plină toată
De trupuri moarte, fără număr,
- "Aşa vorbeşte DOMNUL, iată:
Fiţi vii! Staţi umăr lângă umăr!"

Şi dintr-o dată, ce minune!
Ţâşniră morţii în picioare
Stătură drepţi şi vii pe lume.
"Era o oaste foarte mare."

***

"S-a dus nădejdea de trezire...
Suntem uscaţi ca nişte oase...
Secat izvorul de iubire...
Suntem doar amintiri frumoase

A nopţilor de părtăşie...
A rugăciunii-nlăcrimate...
A revărsării bucuriei
De-a fi gustat din Plinătate...

A inimii ce stă să iasă
Din piept, de-atâta fericire
De-a fi a Domnului Mireasă,
De-a-L aştepta pe El ca Mire...

S-a dus nădejdea de-nviere...
Mereu înfrânţi, cu feţe trase
Şi storşi de orişice putere,
Suntem uscaţi... ca nişte oase..."

***

O, Doamne, Duh de Mântuire,
Din cele patru vânturi, vină
Şi suflă vântul de trezire
Peste Biserica-n ruină!

Şi adu plânsul pocăinţei,
Puterea de-a roşi, uitată,
Îngenuncherea umilinţei,
Mustrararea cugetului, toată,

Ne mustră multa libertate,
Şi viaţa fără de ruşine,
Şi ochii ce poftesc la toate,
Căci nu mai ştim ce-i rău şi bine...

Ne-o iau cuvintele-nainte,
C-aşa de des uităm de Tine!
Şi mâna deseori se-ntinde
Să ia ce nu i se cuvine...

Ne plac învăţătorii care
Ne-aduc învăţături plăcute,
Ne dau nădejdi înşelătoare
Şi îi urmăm pe întrecute...

Îndură-Te de cei din urmă,
Să nu ne pierdem mântuirea,
Acum cât timpul nu se curmă
Şi cât întârzie Răpirea!

În Numele Acelui Care
N-a pregetat ca să plătească
Supremul preţ, răscumpărare
Pentru fiinţa omenească,

Trimite Duh de cercetare!
Fă să-I simţim apropierea,
Ca să putem sta în picioare!
O, prooroceşte-ne-NVIEREA!