1Corinteni 1:20

Se trec culorile încet
Din proaspete în vestejite,
Parcă s-anunţă un regret
În propoziţii amorţite.

De-odată înţelegi că nu
Se mai repetă-a doua oară
Şi Dragostea ce se pierdu
Ca şi trecuta primăvară.

Încerci grăbit să linişteşti
Fiorul fricii ce te-atinse –
Că tu mai eşti... da, tu mai eşti
Cu-nvăţăturile descrise.

Mulţimea vocilor conving
Că va mai fi Credinţa dată
Şi cu încetul te împing
Din îndoieli pe calea lată.

Gloatele unde-nveselesc
Suflete goale şi-nvăţate
Ce neobosite povestesc
Că Dumnezeu este departe.

Călăuzindu-se pe rând
Cărui şi cum îi dă prin vână
Că, Domnul, zic, nu are când,
Căci El mai trebuie să vină.

Chiui şi tu înviorat
Aprinderea-ţi să nu se stingă
Că Dumnezeu este plecat
Şi poţi să te conduci şi singur.

Ci anii pleacă rând pe rând
Ca şi a altor ca şi tine
Şi sufletu-ţi, îmbătrânind,
Pierdu şi pofta de lumine.

Entuziasmele-au apus –
Căci vreascul cât poate să ardă?
Pe tinerei i-asculţi supus
Ce nu pot locului să şadă.

Însă şi ei în faliment
S-or prăbuşi fără speranţă
Cărturăriei monument
Pe un mormânt fără de viaţă.