Un tânăr prinț s-a îndrăgostit de o tânără țărancă pe care a cerut-o de soție. Tatăl fetei i-a spus că numai așa îi va da fiica de soție dacă o să caute și o să găsească adevărul.

A plecat să-l caute prin câmpii, cetăți, parlamente, universități, dar pretutindeni i se spunea că adevărul fusese pe acolo numai că plecase repede. Adevărul era prin altă parte, mai departe, de fiecare dată mai departe.

Au trecut anii… era obosit, cu părul cărunt când a ajuns într-o peșteră. Un miros greu, întuneric, și a zărit chircită la pământ o femeie bătrână, urâtă, murdară, plină de bube.

”Ce cauți?”, l-a întrebat bătrâna. ”Adevărul”, i-a răspuns sleitul prinț. ”Eu sunt”, a zis femeia. I-a cerut dovezi și ea i-a spus totul despre el și despre peregrinările sale. ”Sunt bucuros că te-am găsit primul, ce să le spun oamenilor despre tine când mă vor întreba?”. ”Spune-le că sunt tânără și frumoasă”, i-a răspuns bătrâna…

Și eu l-am căuta aici ca Pilat din Pont. Au trecut și peste mine anii și am părul cărunt, și barba căruntă și am înțeles încă pe când nu aveam părul și barba căruntă că adevărul pe pământul acesta nu-i decât o babă mincinoasă ce se dă Albă ca Zăpada.

L-am găsit într-o iarnă geroasă la cruce… și de atunci nu-L mai caut în parlament, nici în cărți, nici în oameni.

E El… Cel mai frumos dintre oameni și totuși Dumnezeu deplin…. E El, Cel ce mă ține și mă iartă, ce-mi netezește drumul și-mi șterge lacrimile. Adevărul ce te face liber și-ți crește aripi de înger protejându-te să poți sta cu mintea întreagă în marele spital de nebuni ce se numește lumea asta…

Nici măcar nu trebuie să-L cauți prin peșteri. E lângă tine la distanță de un genunchi plecat smerit în rugăciune.

Baba aia trebuie să se pocăiască…

                                                                                    Vladimir Pustan