Este interesant faptul că cel ce şi-a îngropat talantul este cel care a primit un singur talant. Mă întreb dacă a comparat talantul său cu al celorlalţi şi s-a simţit neînsemnat. Mă întreb dacă nu s-a supărat pe ceilalţi slujitori - sau poate chiar pe stăpân. Probabil că prin îngroparea talantului, slujitorul voia să se răzbune pe stăpân pentru că nu i-a dat mai mult.
De fapt, cred că aceasta explică de ce Iisus a folosit trei personaje în această parabolă. De obicei, în parabolele care conţin o atitudine pozitivă şi una negativă faţă de Dumnezeu, Iisus foloseşte două personaje - ca de exemplu cei doi constructori de case sau vameşul şi fariseul. Dar aici avem trei personaje şi Iisus care este povestitorul absolut - are nevoie de toate trei - pentru a stabili un aspect esenţial.
În această parabolă sunt două variabile. În primul rând, avem de a face cu daruri în diferite cantităţi. Unul primeşte cinci talanţi, altul doi şi al treilea un singur talant. Prin acest detaliu, cred că Iisus realizează o imagine în oglindă a vieţii aşa cum o experimentăm noi. Unii oameni sunt dotaţi cu daruri care sunt vizibile şi apreciate în lumea aceasta, alţii sunt dotaţi cu talente care rămân tăcute şi ascunse.
Variabila care contează este ce face fiecare slujitor cu ceea ce i s-a dat. Sunt trei slujitori în parabolă pentru că Iisus vrea să spună cât se poate de clar că mărimea darului nu este variabila esenţială. Chiar dacă primul primeşte un dar mai mare decât al doilea, stăpânul le răspunde în acelaşi fel. Iisus vrea ca noi să înţelegem că nivelul vizibil al înzestrării şi al chemării nu este ceea ce contează. Pe termen lung, nu contează dacă am cinci talanţi, doi sau unul. Trebuie să refuz comparaţia talanţilor mei cu cei ai altcuiva.
Comparaţia va duce la mândrie sau la un fals sentiment de superioritate dacă consider că sunt avantajat, sau dimpotrivă, la suferinţă, dacă mă simt nedreptăţit. Sau chiar mai rău, poate duce la neglijarea comorii nepreţuite pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o doar mie.
Ai comparat vreodată ceea ce ai primit cu ceea ce au primit alţii - aspect fizic, inteligenţă, relaţii, realizări, energie sau temperament?
Trebuie să ajung să identific, să cultiv, să investesc, să preţuiesc şi să mă bucur de darurile pe care le-am primit. Domnul darurilor este foarte înţelept. A ştiut exact ce face atunci când te-a creat. Este bucuros că exişti. Ţi-a încredinţat tot ceea ce ai nevoie pentru a împlini scopul pentru care ai fost creat. În final, Dumnezeu nu te va întreba de ce nu ai trăit viaţa altcuiva sau de ce nu ai investit darurile altuia. Nu te va întreba : Ce ai făcut cu ceea ce nu ţi-am dat? Te va întreba: Ce ai făcut cu ce aveai?
Comparaţia nu va fi o scuză bună pentru tragedia darului nedesfăcut. Când domnul socotelii a venit la cel de-al treilea slujitor, iată cum a raţionat acesta: "Doamne, am ştiut că eşti om aspru, care seceri de unde n-ai semănat şi mi-a fost teamă, aşa că m-am dus de ţi-am ascuns talantul în pământ." El voia o promisiune că nimic nu va merge prost, nu o poruncă să facă ce e bine.
Teama îi face pe oameni neascultători faţă de chemarea stăpânului.
Recent, un prieten mi-a pus o întrebare despre un anumit lucru din viaţa mea, la care dacă aş fi răspuns sincer, mi-ar fi fost ruşine. Nu voiam să-mi fie ruşine, aşa că am minţit pur şi simplu. Apoi a trebuit să revin şi să-mi repar greşeala, ceea ce a fost foarte dureros pentru mine. Când privesc înapoi mă întreb: De ce oi fi minţit?
De ce mint în general? De obicei pentru a evita unele neplăceri. Mi-e teamă de ceea ce s-ar întâmpla dacă aş spune adevărul. Teama mă împinge la minciună. Nu la simpla inducere în eroare, ci la minciună.
Când se bârfeşte, intru şi eu în joc, chiar dacă ştiu că nu e bine, pentru că mi-e teamă să nu fiu lăsat pe dinafară. Adun o mulţime de posesiuni de teama unui viitor nesigur. Flatez pe cineva de teamă că altfel persoana respectivă nu mă va plăcea. Teama de a fi sărac l-a făcut pe Iacov să-şi înşele tatăl. Teama i-a făcut pe israeliţi în pustie să desconsidere chemarea lui Dumnezeu şi să cârtească, cerând să se întoarcă în Egipt. Teama de suferinţă i-a făcut pe ucenici să-L abandoneze pe Iisus. Şi ce l-a făcut pe Petru să se lepede de Iisus de trei ori?
Teama i-a făcut pe toţi aceşti ucenici să trădeze pe cel mai bun prieten al lor în momentul în care avea cea mai mare nevoie de el. Priveşte la majoritatea păcatelor - ale tale şi ale mele - şi dedesupt vei găsi teama.
Mi-e teamă că dacă voi risca să ascult de Dumnezeu, El nu va avea grijă de mine. Voi întâmpina greutăţi, ceva se va întâmpla şi nu mă voi descurca singur. În Scriptură, când Dumnezeu îi cheamă pe Moise, Iosua, Ghedeon sau Estera să facă ceva mare pentru El, singurul mare obstacol care stă în calea lor este teama.
Dar ne aşteaptă o surpriză. Când slujitorul spune că teama de stăpân l-a inhibat, stăpânul nu-l contrazice. Stăpânul nu spune : "M-ai perceput greşit! Nu contează pentru mine dacă ţi-ai folosit sau nu darul. Văd că te deranjează subiectul acesta, iar scopul meu principal este să te scutesc de neplăceri - îmi pare rău că am deschis subiectul. Hai să îngropăm toată treaba." Stăpânul trece cu vederea aprecierea la adresa caracterului său. Nu-i aminteşte slujitorului cât de generos a fost cu el când i-a oferit şansa vieţii lui. El spune:
"Ai înţeles bine: contează pentru mine. Viaţa ta - ce faci cu ce ţi -am dat - este de importanţă capitală pentru mine. Dacă într-adevăr aşa ai gândit, trebuia măcar să faci ceva. Puteai să fi dat banii cu dobândă."
Iisus subliniază faptul că modul de a raţiona al slujitorului este doar o perdea de fum, nicidecum un motiv serios pentru ceea ce a făcut. E ca şi cum ai încerca să-l duci cu vorba pe poliţist ca să scapi de amendă. dar asta nu se va întâmpla, deoarece stăpânul este Domnul socotelii. El nu poate fi dus cu vorba.
Teama nu este o scuză pentru tragedia darului nedesfăcut. Unul dintre cele mai revelatoare aspecte ale acestei parabole este faptul că slujitorul este judecat nu pentru că a făcut ceva rău, ci pentru că nu a făcut nimic. Nu a furat, nu a delapidat, nu a fraudat. Doar şi-a îngropat darul.
Iisus foloseşte două cuvinte foarte grave pentru a-l descrie: viclean şi leneş. Nu mai folosim în ziua de azi aceste două cuvinte împreună. Astăzi sunt puţini cei care recunosc că sunt leneşi. Când cineva este întrebat la un interviu pentru angajare, care îi sunt slăbiciunile, care este rspunsul inevitabil? "Muncesc prea mult. Standardele mele sunt prea înalte. Aştept prea mult de la mine - muncă, muncă şi iar muncă. Când aţi auzit ultima dată pe cineva spunând: "Problema mea este că sunt leneş. Pot să stau cu lunile pe canapea, mâncând bomboane şi vizionând meciuri."
Dar istoric vorbind, lenea era luată în serios de către creştini, încât a fost inclusă pe lista celor şapte păcate de moarte. De fapt, Solomon Schimmel subliniază faptul că acesta este un păcat prin excelenţă spiritual - este singurul care nu e inclus pe lista greco-roamană a viciilor. Aceasta pentru că tradiţia iudeo-creştină privea oamenii ca fiind responsabili în faţa lui Dumnezeu. De aceea vieţile noastre nu trebuie să fie caracterizate de autoconservare şi împlinire de sine, ci mai degrabă de fapte şi slujire. Eşecul de a fi slujitori buni a ceea ce ne-a încredinţat Dumnezeu este un mod de a-L fura.