Că din suflet, că din minte,
De pe râs ori că te doare
Ni se presură cuvinte
Ca şi frunze căzătoare.

Adunându-se-n troiene,
Mai văzute, mai uitate,
Pe alei cotidiene
Tot aleargă-mprăştiate.

Când şi când un om s-apleacă
Parcă auzind poetul
Şi în palma lui săracă
Poartă pe un timp buchetul.

Dar mai des călcăm pe ele
Fără-a le stima suspinul
Că aveau vise de stele,
Că îşi înnegresc veninul.

În tristeţile de toamnă
Curcubeiele culorii
Falsitatea parcă-ndeamnă
În tihnirile ninsorii.

Şi se cern cuvinte triste
Spre uitările eterne
Din amurguri ametiste
În argintul mort al iernii.

Zise netrebuincioase
Că laconic, că şiroaie
Din coroană ne sunt scoase
Şi-aruncate la gunoaie.

Deseori, pe o grămadă,
Aruncăm focul uitării
Toate-n flăcări ca să ardă
Cu ecoul primăverii.

Se topesc frunze căzute
Care-n scrâşnet, care-n şoaptă,
Doară sus de-acum născute
Alte frunze ne aşteaptă.

Să ne cadă blând în palmă
Cu hâtrie, cu durere
Pe cărarea noastră calmă
Tălpilor pentru plăcere.

Mângâindu-ne auzul,
Înăsprindu-ne necazul –
Rareori când poate-o frunză
Să ne pălmuiască-obrazul.

Căci pragmatici doar răspundem:
Frunzei moarte – foaie goală,
Orişicând şi orişiunde
Haşurată în morală.

Şi aşa o toamnă-ntruna
Ne-njoseşte şi ne bate
Cât o mască cu minciuna
Râde de sinceritate...

Viaţa doar de slove-aprinde
Se ridică ele ruguri
Şi din arşiţa lor prinde
Să se nască-n braţe muguri.

Dacă-n Dragoste se-nalţă
Un cuvânt care se spune
Înapoi primi-va viaţă
Ca răspunsul rugăciunii.

De ne-om smulge de sub coajă
Simţămintele afară
Vom începe fără-o vrajă
Să trăim în primăvară.

Când prin inimi se cuvântă
Cugetul nu stă la pândă
În livada înflorită
Cu-orice frunză fremătândă.