M-ai dus Isuse, să umblăm pe ape împreună şi ce minunat a fost. Oceanul parcurs pe jos, soarele apunând peste mal, balene ucigaşe împreună cu delfini făceau salturi în apă, paralel cu drumul pe care noi îl parcurgeam, şi rechini albi se întreceau sub picioarele noastre.  Şi luna a înlocuit soarele pe cer, şi noi tot mergeam, şi-mi vorbeai despre dimensiunile creaţiei Tale, şi mi-ai vorbit despre Paradis şi Noua Cetate ce are să fie şi în care ne vom închina Ţie. M-ai luat de mână pe cum am înaintat spre centrul oceanului, şi lumina lunii se răsfrângea deasupra suprafeţei mării, şi ce strânsă era legătura şi ce mare este puterea Ta. Căci am simţit Isuse puterea ce-o ai, şi din aceea doar o fracţiune fiindcă mai mult în trupul acesta al meu muritor, nu aş fi suportat.  Ce mare eşti Isuse, şi cât de necuprinsă este adâncimea minţii Tale. De suferinţă şi durere, am uitat complet, am uitat că există moarte şi necaz, până cînd mi-ai spus despre ele, zicându-mi aşa: asupra omului cade consecinţa primului păcat, şi din pricina acelui păcat lumea a căzut, şi a continuat să cadă căci vezi şi tu fiica Mea, lumea este tot şi tot mai rea dar bunătatea Mea este aceiaşi, şi manifestarea Mea de dragoste rămâne aceiaşi ... Şi atunci am realizat că în palmă nu-I simt o bătătură, ori ceva de-o natură asemănătoare, ci simt locul pe care cuiul L-a străpuns. ’’ Iată, Eu sunt Domnul tuturora, Creator împreună cu Tatăl, şi totuşi, nu silesc pe om să vină, ci legea ce e scrisă în mintea omului îi aminteşte de-a lungul vieţii lui căci Eu exist într-adevăr, şi că el nu s-a născut pe acest pământ din nimic, ci, potrivit voii Mele, căci nimic nu se întâmplă fără voia Mea.  Dacă acesta v-a ajunge să creadă, iată, voi lăsa Duhul Meu cel Sfânt peste el, şi acela va fi al Meu. Cât despre tine, vremea este aproape când am să vin, însă nu am să vin pe ape ci pe nori de slavă şi am să iau la Mine pe ai Mei şi am să-i pedepsesc pe aceia care măcar că s-au numit ai Mei ori alţii i-au numit ai Mei, nu sunt şi nu au fost vreodată.