Privesc spre apus cum scade lumina,
Cum norii-n zare-şi pierd strălucirea,
Doar umbra Luminii ce dă nemurirea
De-o dâră de sânge abia se anină.

Trecut-ai dincolo, senin al dreptăţii...
Paloare albastră, pecete pe nour
Rămas-ai, doar sfinte ecouri
Ne mai dau nădejde în taina vieţii.

Lăsaţi fi-vom oare-n pierzare-ntunerec
Căutând zadarnic veşnica iubire,
Sau revenind în glorie ca mire,
Lanţul de robie să desfereci?

Eliberaţi de jugul acestui trup
Ce-ncorsetează sufletul şi duhul,
Să ne îmbraci în alb, imaculatul
Semn al purităţii, din veşnicie rupt.

Privesc spre răsărit, mijeşte ziua,
Trecuse noaptea, iată zorii-apar,
Jertfa dimineţii este pe altar,
Ce bine e să vezi lumina din Lumină.