Cad frunzele, e toamnă şi e frig,
Privesc amurgul, către Tine strig,
Alungă Doamne întristarea, dorul,
Ce nesimţit, mi-a-nţelenit ogorul.

Mă strânge, mă sufocă buruiana
Ce creşte în neştire, amfitrioana,
Ajuns-a să domnească, mi-este greu,
Căci creşte doar în detrimentul meu.

Cu cât mă-nalţ mai mult înspre lumină,
Cu-atâta ea inundă-a mea grădină,
Mă înfăşoară-n mreje parazite,
Sperând să cad, să pier printre ispite.

Dar printre vânturi, frunze care cad,
Aud şoptind un glas suav si cald:
"Să nu te temi de ce te înconjoară,
Tot ce e viu, sortit e ca să moară,

Te-ai înălţat din colbul pământiu,
Dar să nu uiţi, că nu e prea târziu,
Să meditezi la ce ai fost, ce eşti,
De ce eşti pe pământ, de ce trăieşti.

De ce te-nalţi spre soare zi de zi?
E dor de veşnicie, ca să ştii!
Spini, buruieni, au fost şi vor mai fi,
Dar vor pieri în foc! În veşnicii,

Vor fi doar spicele cu grijă-alese,
De Domnul Însuşi ele-or fi culese,
Chiar de te lupţi, şi eşti împresurat,
Să ştii că eşti un binecuvântat.

Sunt anotimpuri, toamne, primăveri,
Sunt veri fierbinţi şi ierni, un azi, un ieri,
Dar va fi şi un mâine, nu uita,
Să meditezi ce faci cu viaţa ta.

Tot ce-i pământ, va duce-n putrezire,
Tot ce-i sfinţit, va merge-n nemurire,
Alege viaţa, chiar de pare greu,
În curând vei fii, lângă Dumnezeu!" 22/09/12, Barcelona-Lucica Boltasu