Ce a fost, va mai fi, şi ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.
Eclesiastul 1.9
Cândva, în vremuri de mult apuse, a fost un tată care avea zece feciori. O vorbă din bătrâni zice: „Mulţimea copiilor, bogăţia omului.“ Feciorii erau toţi harnici şi ascultători. Pe nouă feciori îi aşezase bine bătrânul tată la casele lor şi îi dăduse fiecăruia câte un car cu boi şi câte un plug. Peste puţin timp îl însură şi pe al zecelea fecior şi nu după multă vreme tatăl îşi chemă feciorii şi nurorile şi le zise:
– Dragii mei copii, m-am străduit mult până v-am văzut mari. Mă bucur să vă văd pe toţi aşezaţi pe la casele voastre. Aceeaşi bucurie ar fi avut-o şi mama voastră, dacă ar mai fi trăit. De acum înainte eu sunt bătrân, nu mai pot lucra ca în tinereţe şi m-am gândit să împart toată averea, ca nu cumva după moartea mea să vă certaţi şi să ajungeţi de râsul lumii. O bucăţică de pâine voi găsi eu pe la fiecare dintre voi.
Astfel, tatăl a împărţit tot ce avea. Feciorii, dar mai ales nurorile se întreceau care mai de care să-l ţină mai bine pe bătrân. Dar, odată cu trecerea anilor, lucrurile s-au schimbat, ca în vorba înţeleptului: „Tot pământul este instabil şi plin de schimbări.“ Numai sărmanul tată ştia cum o ducea de la o vreme încoace.
Dacă este vreun lucru despre care s-ar putea spune: „Iată ceva nou!“ de mult lucrul acela era şi în veacurile dinaintea noastră.
Eclesiastul 1.10
Începuseră lucrările de primăvară şi feciorii bătrânului porneau de acasă cu noaptea în cap şi veneau seara târziu de tot. Bătrânul tată se duse la unul dintre feciori şi o găsi pe nora sa certând copiii şi nici nu-l luă în seamă când intră în casă. Sărmanul om văzând această „primire“ se furişă binişor pe uşă şi se duse la al doilea fecior. Dar nici acolo nu nimerise bine. Nora era supărată foc, pentru că soţul nu-i tăiase lemne şi nu avea cu ce face mâncarea. A treia noră se plângea că soba scotea fum şi nu putea găti mâncarea. Cea de-a patra noră era supărată că bărbatul nu i-a adus făina de la moară. A cincea se plângea de dureri de spate; alta avea dureri de măsele, şi tot aşa a păţit bătrânul cu nurorile până ajunse la ultima care era cea mai ospitalieră.
– Bine, tată, dar acum seara ţi-ai găsit vreme să vii la noi? Nu ne-a mai rămas nimic de mâncare. Cred că ai mâncat pe la cumnatele celelalte...
– Am mâncat! ... mâncat..., zise bătrânul cu un oftat, dând din cap.
Cam aşa o ducea sărmanul bătrân în toate zilele. S-ar fi plâns feciorilor, însă nu dorea să le facă traiul mai greu.
Toată truda omului este pentru gura lui, şi totuşi poftele nu i se împlinesc niciodată.
Eclesiastul 6.7
Într-o zi, bătrânul tată se duse la un prieten din copilărie, care locuia în satul vecin, şi îşi plânse necazul.
– Din toată averea mea cea mare am ajuns să mănânc mere pădureţe.
– Rău ai făcut că ţi-ai dat toată averea pe mâna copiilor. Şi eu am copii, dar n-aş fi făcut aşa ceva. Nu uita că un tată este în stare să ţină zece copii, dar zece copii nu sunt în stare să ţină un tată. Dar ce s-a făcut, nu se mai poate schimba. Acum însă ţine traista asta...
Şi prietenul îi dădu tatălui cu zece feciori o traistă cu ceva în ea. Apoi îi spuse ceva la ureche. Mulţumindu-i de sfaturi, bătrânul îşi luă rămas bun de la prietenul său şi porni cu traista în spinare tocmai la feciorul cel mai mare.
„Ce-o fi având socrul meu în traista asta?“ se întreba în sinea ei nora. „Ia să mă port eu bine cu el... O fi având ceva parale şi acum le-a scos la lumină...“
– Da bine, tată, unde-ai fost toată ziua de nu te-ai arătat pe la noi? zise nora. Ia stai colea lângă sobă şi ia un pahar de vinişor să-ţi încălzeşti oasele. Acuşi pun mâncărica pe masă. Am pregătit mâncarea care-ţi place matale mai mult.
Am văzut tot ce se face sub soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt.
Eclesiastul 1.14
Seara, nora a spus soţului că bătrânul venise cu o traistă mare, în care s-ar putea să aibă ceva galbeni. După ce s-au liniştit lucrurile prin gospodărie şi bătrânul se duse la culcare, cei doi ascultară la uşă. Auziră ceva zgomote ca de bani. Bătrânul număra ce avea în traistă şi a fost auzit cum zicea: „Bine că v-am păstrat, dragi gălbenaşi! Ferice de feciorul care va ţine mai mult la mine, căci ai lui vor fi.“
A doua zi, feciorul cu nora nu ştiau cum să se comporte mai bine. L-au oprit toată ziua la ei şi l-au ospătat cu cele mai alese bucate. Aşa au făcut şi a treia zi, şi a patra. Ceilalţi fraţi aflaseră că tatăl lor a venit la fratele mai mare cu o traistă plină. Toţi cei nouă s-au dus la fratele mai mare şi au zis:
– Ca să nu se audă tot felul de vorbe în sat, mai bine ne învoim între noi şi-l ţinem pe tata fiecare câte o lună şi după moarte împărţim banii frăţeşte.
Aşa au făcut. Bătrânul tată de atunci înainte deveni un om fericit. Fiecare dintre nurori se străduia să-l primească cât mai bine. Fără să ştie, împlineau cuvintele Scripturii: „Toată truda omului este pentru gura lui, şi totuşi poftele nu i se împlinesc niciodată.“
Cine seamănă nelegiuire, nelegiuire va secera...
Proverbe 22.8
Într-o zi, bătrânul simţind că i se apropie sfârşitul şi-a chemat feciorii şi nurorile şi le-a zis:
– Dragii mei, eu nu mai am mult de trăit. Moartea stă aproape de mine... Vă mulţumesc tuturor de grija care mi-aţi arătat-o! Când am împărţit averea între voi, am oprit o traistă plină. Vream s-o las după moarte aceluia care mă va îngriji mai bine. Toţi m-aţi primit bine, n-am ce spune. Împărţiţi bănetul din traista aceea frăţeşte. Feciorul meu cel mai mare ştie unde-i îngropată traista.
Aceste vorbe au fost de ajuns. Nici nu sfârşi bine vorba sărmanul tată, şi casa se goli. Toţi alergară să caute traista. Se temeau să nu ia altul mai mulţi galbeni ca celălalt. Sărmanul bătrân, văzând până unde a ajuns dragostea feciorilor şi a nurorilor, oftă adânc şi îşi dădu sufletul.
Feciorii găsiră traista cea mare şi se supărară mult de tot când în ea găsiră numai cioburi de oale sparte. Tocmai în fundul traistei găsiră o bucată de hârtie pe care era scris: „Un tată este în stare să îngrijească zece copii, dar zece copii nu sunt în stare să îngrijească un tată.“