Nu, n-ai dreptate contesă… Viața nu-i o lacrimă mare în care îți botezi din când în când câte-o bucurie bleagă. Viața ca și dragostea e un dans cu ștreangul la gât, în care brusc în mijlocul verii ninge peste pomii cu rod… Sabia lui Damocles ne râde știrb de deasupra capului iar timpul oricând se poate transforma în veșnicie, și de aceea nodul gordian al pierderii flăcării de a trăi trebuie tăiat cu ochii închiși. Ochii tăi închiși. Te-ai născut oarbă și n-ai văzut niciodată o frunză căzând sub securea unui vânt, n-ai văzut o rândunică hrănindu-și puii, n-ai văzut doi îndrăgostiți sărutându-se pe-o bancă ruptă în parc. Mi-ai spus că nu-i nici o pagubă pentru că lucrurile cu adevărat frumoase nu se văd cu ochii ascunși după ochelari ci cu ochii ascunși după lună… Dacă așa spui tu…

Mi-ai spus că ai auzit cum geme iarba sub picioarele tale desculțe și nu știai de unde vine atâta potop de apă dimineața. Se numește rouă, contesă, iar roua e lacrima ierbii pentru că iarba călcată în picioare nu geme ci plânge.

M-am bucurat că într-o zi mi-ai povestit că L-ai văzut pe Hristos intrând în sufrageria-ți largă. Eu cred că a fost El, dacă zici că n-a zis nimic, doar S-a uitat lung și înlăcrimat la tine… Apoi a rămas pacea… Te-ai trezit râzând…

Iar ce ții în mână acum nu-s flori. Sunt trei scaieți din amara singurătate a unui conte falit ce și-a pierdut averea jucând barbut cu toamna…

                                                                                                       V l a d i m i r _ P u s t a n  

Din ”Trezește-mă când moartea-i la fereastră”, volum în lucru la Fabrica de vise