Toate suferinţele experimentate pe calea ascultării creştine, indiferent dacă vine din persecuţie, prin boală sau accidente, au în comun următorul lucru: ne ameninţă credinţa în bunătatea lui Dumnezeu şi ne ispiteşte să părăsim calea ascultării. De aceea, orice triumf al credinţei şi orice perseverenţă în ascultare sunt mărturii ale bunătăţii lui Dumnezeu şi ale perfecţiunii absolute a lui Hristos - indiferent dacă duşmanul este boala, Satan, păcatul sau înşelăciunile din partea altora.

   De aceea, orice suferinţă, de orice fel, pe care o îndurăm pe calea chemării noastre creştine este o suferinţă "cu Hristos" şi "pentru Hristos". Cu El, în sensul că suferinţa ne afectează în timp ce umblăm cu El, simpatizând cu noi prin slujirea Sa de mare preot (Evrei 4.15). Pentru El, în sensul că suferinţa pune la încercare şi dovedeşte loialitatea noastră faţă de bunătatea şi puterea Lui şi în sensul că ea revelează vrednicia Sa ca fiind o compensaţie şi un premiu atotsuficient.