Viaţa e un dar. Am auzit un discurs răscolitor rostit de un tânăr, David Rothenberg, care suferise mai mult de şaizeci de intervenţii chirugicale majore şi se pare că îl mai aşteptau încă alte câteva zeci. La vârsta de şase ani a suferit arsuri de gradul trei pe 90 la sută din suprafaţa corpului după ce tatăl lui i-a dat un somnifer, apoi a turnat peste el benzină şi i-a dat foc. Ce îţi dă curajul de a merge înainte? l-a întrebat cineva. Răspunsul lui David a fost: "Sunt în viaţă! Sunt în viaţă! Încă mai sunt în viaţă! Am scăpat cu viaţă şi asta mi se pare destul de mult!"

   Studiile medicale au descoperit că recunoştinţa este trăsătura emoţională a cărei prezenţă atrage după sine vindecarea fizică şi recuperarea. Oamenii recunoscători tind să fie mai fericiţi şi mai mulţumiţi cu viaţa lor, şi efectiv pot trăi mai mult. "O inimă plină de recunoştinţă poate fi o inimă mai sănătoasă", a fost concluzia unui cercetător după ce a studiat efectul recunoştinţei asupra ameliorării stresului şi hipertensiunii.

   Am o amintire încă vie despre două seri complet diferite trăite în Chicago. Într-o seară am întâlnit o prietenă bună care m-a anunţat că-şi părăseşte soţul, un prieten apropiat şi el. "Nu-mi împlineşte nevoile", mi-a spus ea. "Ştiu că încearcă să fie un soţ şi un tată bun, dar am găsit pe altcineva mai bun. Îl părăsesc." După ce am ascultat-o, am discutat despre dificultăţile pe care le întâmpină toate căsniciile şi i-am reamintit calităţile frumoase ale soţului ei şi tot ce era pe cale să piardă. A fost de acord cu tot ce am spus, dar hotărârea ei era deja luată. M-am ridicat de la masă cu inima grea, ştiind că eu şi soţia mea am pierdut prin destrămarea acelei familii una din cele mai bune relaţii de prietenie.

   Chiar în seara următoare, am participat la o masă festivă organizată de o văduvă tânără al cărei soţ murise de cancer cerebral. În seara în care Chuck ar fi trebuit să aniverseze treizeci şi doi de ani de viaţă, ea dădea o petrecere în amintirea lui. Am ştiut prin ce agonie trecuse în timpul operaţiei şi al tratamentului îndelungat. Lynn avea acum de înfruntat povara dublă a achitării facturilor medicale şi întreţinerea materială a celor doi copii din postura de mamă singură. Încă marcat de vestea divorţului apropiat al prieteniei noastre, m-am îndreptat spre casa lui Lynn cuprins de presimţiri negre.

   N-am auzit un singur cuvânt de plângere sau de regret în seara aceea. Lynn a dat fotografii din mână în mână şi fiecare am depănat amintiri despre soţul ei. Am râs, am plâns, iar Lynn a scos o chitară şi a cântat unul din cântecele lui preferate. A vorbit de vremurile lor bune, de glumele lui, de desenele animate pe care le făcea el, de intimitatea care s-a dezvoltat între ei pe tot parcursul bolii lui. "Îmi va fi mereu dor de el", a spus ea, "dar am să fiu recunoscătoare pentru anii extraordinari petrecuţi împreună. Chuk a fost un dar pentru mine."

   În două seri consecutive am văzut diferenţa izbitoare dintre cele două abordări ale vieţii. Una nu admitea pierderea şi voia mai mult. Cealaltă celebra viaţa ca pe un dar, ca pe ceva de care merită să-ţi aminteşti cu recunoştinţă. Mă rog să-mi dea Dumnezeu şi mie acel spirit, indiferent prin ce împrejurări aş trece.