Prin definiţie, nimeni nu merită harul, şi totuşi acesta "picură din cer, ca ploaia lină", ca să împrumutăm comentariul lui Shakespeare despre milă. În replică, spiritele umane urcă dincolo de culmile pe care le-ar putea atinge doar prin forţele lor.

  Harul i-a îngăduit lui Nelson Mandela să iasă din închisoare după douăzeci şi şapte de ani cu un spirit conciliant şi generos, mai puţin cu resentimentele şi dorinţa de răzbunare la care ar fi fost îndreptăţit.

   Harul i-a îngăduit lui George Chen, arestat pentru activitatea lui de "evanghelist desculţ" în China, să găsească cel mai surprinzător loc de rugăciune în vreme ce îşi ispăşea sentinţa de optsprezece ani de muncă silnică. Gardienii l-au forţat să muncească în haznaua închisorii, unde îşi petrecea zilele afundat pâna la genunchi în gunoi şi excremente, pe care le întorcea cu lopata pentru a fi transformate în îngrăşământ. "Credeau că o să mă simt tare nenorocit, dar eu eram fericit", spunea Chen. "Duhnea atât de cumplit acolo că nimeni nu se putea apropia de mine, aşa că puteam să mă rog şi cu voce tare toată ziua."

   Harul îi îngăduie mamei cu un copil cu grave handicapuri să trăiască fără să-şi plângă de milă, cum se întâmplă în mod normal în astfel de situaţii. O femeie din Michigan mi-a povestit de fiul ei care se născuse cu spina bifida şi hidrocefalie, un copil care are nevoie permanentă de îngrijire. Povara financiară a fost suficientă pentru a-şi abandona mai toate visele. Şi totuşi, mi-a spus: "Deşi fiul meu nu a rostit nicoidată un cuvânt, nici un maestru într-ale teologiei nu m-ar putea învăţa atât de multe despre dragostea necondiţionată."

   Aducând vorba de această femeie nu vreau să sporesc sentimentul de vinovăţie al unei mame care s-ar putea trezi în fiecare zi cu un sentiment de repulsie faţă de cerinţele impuse de copilul ei şi blamându-L pe Dumnezeu pentru blestemul acelei infirmităţi. Harul picură ca o ploaie lină din ceruri. El nu dezbină, nu face catalogări. Pluteşte ca un nor pe cer, iar cei însetaţi se roagă pentru el aşa cum se roagă nomazii din deşert pentru ploaie.

   Un om devine pe zi ce trece tot mai înverşunat din cauza paraliziei lui; un altul se roagă pentru harul de a face faţă. Un copil abuzat adună în suflet ură şi resentimente; un altul se bucură că "a scăpat cu viaţă!" O familie înstrăinată lasă să se ridice ziduri; o alta începe munca anevoioasă de a le dărâma. Rugăciunea pentru har oferă şansa unei vindecări profunde, sau, cel puţin, a unei căi de a face faţă lucrurilor care nu mai pot fi remediate.

   Lee van Ham, pastor presbiterian, a ţinut un jurnal în timpul luptei cu cancerul testicular de care suferea. La început, a scris multe pagini, ascultându-L şi vorbindu-I totodată lui Dumnezeu în timpul şocului iniţial al bolii. După operaţie, comunicarea s-a oprit pur şi simplu. Se baza pe rugăciunile altora, dar n-a mai găsit puterea de a se ruga el însuşi. A început să se descurajeze, copleşit de durere la gândul că viaţa îi va fi curmată înainte de a-şi vedea copiii mari şi de-a avea nepoţi.

   "Cum să trăiesc în aceste zile, când am mai puţină energie şi sunt mai conştient că trebuie să renunţ la tot mai multe lucruri în loc să le fac?", se ruga el, punând la nesfârşit aceeaşi întrebare. Într-o zi, a venit şi răspunsul: "Cu dragoste. Cu o mare, mare dragoste."

   Am început să fac lucruri foarte simple cu dragoste. Încărcam şi descărcam maşina de spălat vase, având în minte gânduri pline de dragoste. Era ceva foarte diferit de gândurile de genul "Dacă n-ar fi trebuit să spăl vase, aş putea face lucruri mult mai importante." sau: "Se pare că mie îmi revine o normă suplimentară de treburi gospodăreşti". Am început să aştept, în dragoste, pornirea calculatorului în loc să mă tot agit şi să ocărăsc maşinăria pentru încetineala ei. În zilele când puteam să conduc maşina, luminile galbene din intersecţie îmi aminteau să frânez, să opresc şi să-mi reorientez viaţa în dragoste, nu să accelerez şi să gonesc...

   Am înţeles dintr-o dată ce întunecat fusese teatrul atâtea săptămâni. Acum părea că în acea beznă şi în golul imens din spatele scenei sufletului meu, Dumnezeu făurise gânduri eterne şi divine pe care să mi le prezinte: "Cu dragoste, Lee. Trăieşte aceste zile cu mare dragoste." Gândurile mă însoţeau ca un refren pe care îl auzeam de mai multe ori într-o zi... şi încă îl mai aud.

   Harul a pogorât asupra unei parohii din Illnois. L-a urmat pe Lee în California, unde slujeşte într-o nouă congregaţie, cu dragoste. Prin boală, a învăţat o atitudine care poate dura o viaţă întreagă.