La aceeaşi discuţie din timpul ultimei Cine, când Isus le-a lăsat ucenicilor pacea Lui, El le-a făgăduit acestora un dar chiar mai mare: prezenţa lui Dumnezeu, care urma să nu mai locuiască într-un cer îndepărtat, ci înlăuntrul lor, şi apoi, peste veacuri, în sufletele noastre chiar. El ne-a făgăduit Duhul Sfânt, iar numele ales de Isus: Sfătuitorul (sau Mângâietorul) indică prin el însuşi unul din principalele roluri ale Duhului. Senzaţia prezenţei lui Dumnezeu poate să apară şi să dispară. Totuşi, credinciosul poate avea încredere că Dumnezeu este deja prezent, trăind în noi, şi nu trebuie chemat de undeva de departe.

   Am văzut dovezi ale prezenţei lui Dumnezeu în cele mai neaşteptate locuri. În timpul unei călătorii în Nepal, un fizioterapeut ne-a condus pe mine şi pe soţia mea într-un tur al spitalului Green Pastures (Păşunile verzi), specializat în reabilitarea leproşilor. În vreme ce străbăteam un coridor exterior, am observat într-o curte una dintre cele mai hidoase fiinţe omeneşti din câte mi-a fost dat să văd în viaţă. Mâinile îi erau bandajate în tifon, în locul picioarelor avea nişte cioturi deformate, iar pe faţă i se vedeau cumplitele ravagii ale bolii nemiloase. Nasul i se micşorase într-atât încât dacă priveam acea persoană direct din faţă, vedeam în cavitatea sinusurilor. Ochii ei tulburi, acoperiţi de piele îngroşată, nu lăsau lumina să pătrundă în ei: era complet oarbă. Cicatricele îi acopereau zone întregi din suprafaţa braţelor.

   Am făcut turul unei unităţi a spitalului şi ne-am întors pe acelaşi coridor. Între timp, creatura aceasta traversase curtea şi ajunsese până la marginea aleii, trăgându-şi trupul pe pământ cu ajutorul coatelor, târându-se asemeni unui animal rănit. Mi-e ruşine de gândul care mi-a trecut întâi prin minte: E o cerşetoare şi vrea bani. Soţia mea, care lucrase printre aceşti dezmoşteniţi ai soartei, a avut o reacţie mult mai umană. Fără nici o ezitare, s-a aplecat spre femeie şi a cuprins-o cu braţul. Bătrâna şi-a sprijinit capul pe umărul lui Janet şi a început să cânte un cântec din Nepal, o melodie pe care am recunoscut-o pe dată: "Isus mă iubeşte, o ştiu prea bine, aşa-mi spune Biblia."

   "Danhmaya este una dintre cele mai devotate credincioase ale bisericii noastre", ne-a spus fizioterapeutul mai târziu. "Majoritatea pacienţilor noştri sunt hinduşi, dar avem aici o capelă mică, iar Danhmaya vine de fiecare dată când se deschide uşa. E o războinică a rugăciunii. Îi place mult să salute şi să ureze bun-venit oricărui vizitator care trece pragul spitalului Green Pastures şi, fără îndoială, ne-a auzit vorbind când am traversat coridorul."

   Câteva luni mai târziu am aflat că Danhmaya murise. Am pe birou, la îndemână, o fotografie a ei în timp ce îi cânta lui Janet. Ori de câte ori mă simt poluat de cultura celebrităţii obsedante de frumuseţea în care trăiesc - o cultură în care bărbaţii şi femeile plătesc sume exorbitante pentru a-şi micşora nasul sau a-şi mări sânii ca să atingă cine ştie ce ideal de frumuseţe imposibil în vreme ce nouă mii de oameni mor zilnic de SIDA pentru că nu au acces la tratament, iar spitale cum e Green Pastures deabia îşi duc zilele din fărâmiturile aruncate de organizaţiile de caritate - scot fotografia aceea. Văd două femei frumoase: pe soţia mea, cu zâmbetul ei senin, purtând un costum tradiţional din Nepal, în culori vii, cumpărat cu o zi înainte, îmbrăţişând o sărmană bătrână care ar fi respinsă la orice test de frumuseţe imaginat vreodată, cu excepţia aceluia care contează cel mai mult. Din cochilia diformă şi suptă a acelui trup, lumina prezenţei lui Dumnezeu se revarsă în afară. Duhul Sfânt şi-a găsit acolo un sălaş.