Este Dumnezeu nedrept? Răspunsul depinde de măsura în care Îl asociem pe Dumnezeu cu viaţa pe care o trăim. Incontestabil, viaţa pe pământ este nedreaptă. Douglas a avut dreptate atunci când a afirmat că Crucea a stabilit acest adevăr odată pentru totdeauna.
Scriitorul Henry Nouwen istoriseşte povestea unei familii pe care a cunoscut-o în Paraguay. Tatăl, medic de profesie, a protestat împotriva dictaturii militare din această ţară şi împotriva încălcării dreptului omului. Poliţia locală s-a răzbunat arestându-l pe fiul său adolescent şi torturându-l până la moarte. Orbiţi de furie, sătenii au vrut să transforme funeraliile băiatului într-un amplu marş de protest, dar medicul a preferat alt mijloc de protest. La înmormântare, tatăl a expus trupul băiatului aşa cum îl găsise în închisoare - gol, acoperit de cicatricile lăsate de şocurile electrice, de arsurile de ţigară şi de bătăi. Sătenii s-au perindat unul câte unul prin faţa cadavrului, care nu era aşezat în sicriu, ci zăcea pe salteaua pătată de sânge din puşcărie. Expunerea grotescului acelei nedreptăţi a fost cel mai teribil mijloc de protest care se putea imagina.
Oare Dumnezeu nu a făcut acelaşi lucru la Calvar? "Dumnezeu trebuie să sufere, nu tu şi cu mine", spun cei care se înverşunează împotriva lui Dumnezeu din pricina nedreptăţii vieţii. Injuria pe care am amintit-o mai devreme exprimă foarte bine lucrul acesta: Blestemat să fie Dumnezeu. În ziua aceea, Dumnezeu chiar a fost blestemat. Crucea pe care atârna trupul lui Isus, dezgolit şi acoperit de răni, expunea toată violenţa şi nedreptatea acestei lumi. Crucea ne-a arătat deopotrivă cum este lumea în care trăim şi cum este Dumnezeul nostru: o lume a nedreptăţii totale, un Dumnezeu al dragostei jertfitoare.
Nimeni nu este scutit de durere sau dezamăgire - Dumnezeu Însuşi nu a fost scutit de aceasta. Isus nu a oferit imunitate sau o cale de a scăpa de nedreptate, ci, mai degrabă, o cale de a trece prin ea, dincolo de ea. Aşa cum Vinerea Mare a demolat crezul nostru instinctiv că viaţa ar trebui să fie dreaptă, Duminica Paştelor a adus cu sine o soluţie surprinzătoare la dilema acestui Univers. O lumină a strălucit în întuneric.
E normal ca spiritul nostru natural de dreptate să nu moară uşor. Care dintre noi nu tânjeşte uneori după mai multă dreptate, pe ici-pe colo în lumea aceasta? Mărturisesc că, în adâncul inimii, şi eu visez la o lume care dispune de "un sistem de protecţie" împotriva dezamăgirilor", în care trupul meu să nu îmbătrânească, să nu devină neputincios, o lume în care cumnata mea să nu dea viaţă unui copil cu afecţiuni ale creierului şi în care Peggie Woodson să trăiască până la adânci bătrâneţe. Dar dacă îmi sprijin credinţa pe o astfel de lume, credinţa mea mă va înşela. Nici chiar cele mai mari miracole nu pot să rezolve problemele acestei lumi: până şi oamenii care au parte de vindecare fizică mor într-o zi.
Avem nevoie de mai mult decât un miracol. Avem nevoie de ceruri noi şi de un pământ nou, iar până le vom avea, nedreptatea nu va dispărea.
Un prieten al meu, zbătându-se să creadă într-un Dumnezeu iubitor, în mijlocul durerii şi a suferinţei, a izbucnit o dată: "Singura scuză a lui Dumnezeu este Paştele!" Limbajul este dur, neteologic, dar implică un adevăr obsedant. Crucea lui Hristos a biruit răul, dar nu a biruit nedreptatea. Pentru asta aşteptăm Paştele. Într-o bună zi, Dumnezeu va restaura materia, readucând-o la starea ei nealterată, sub guvernarea Sa. Dar până atunci însă e bine să ştim că ne trăim zilele în Sâmbăta Paştelor.
"A ni se porunci să-L iubim pe Dumnezeu în toate lucrurile, fără a ţine cont de momentele grele, este ca şi cum ni s-ar porunci să ne simţim bine când suntem bolnavi, să cântăm de bucurie când murim de sete, să alergăm cu picioarele rupte. Şi totuşi, aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Chiar şi în momentele grele, mai ales în cele grele - să-L iubeşti." (Frederick Buechner).