În inimă, scânteie semănată
Mi-a fost Credința, ca să crească-n pară
Și ea mă smulge-atât de-naripată
Că nu e fibră-n mine să nu doară.

Adeseori eu urlu de durere
Când în adâncul firii îmi pătrunde
Și-mi frânge, și-mi adaugă putere,
Și numai ea pricepe unde, unde...

Atunci admir pe cei ce în credințe
Sunt serioși ca dangătul de clopot
De le adună-n magazia minții
Și voie nu le dau să treacă-n clocot.

Dar nu am dar s-o-acumulez în bulbii
Ce i-aș păzi ca cloșca de pe ouă,
Căci fie-afară arșiță ori spulber,
Întreagă ea, s-aruncă-n ziua nouă.

Aș ține-o în citire și-nvățare
Utilă să o fac și pipăită,
Precum aripi împinse-s peste zare,
Ea fuge de țărâna-mi fugărită.

N-o-ntoarce râsul, n-o înșală plânsul –
E-un meteor etern în veșnicie
Și lutul meu s-aruncă după dânsul
Înspăimântat de-această nebunie.