Fiul risipitor
Autor: Viorel Balcan
Album: Taine care vorbesc
Categorie: Incurajare
Spre zări ce se întind la infinit,
Cu munţi ce parcă cresc din iarbă,
Când vântul piaptănă prin crengi
Bătrânii palmierii, răpuşi de frig şi iarnă,
Pe-un mal de râu ce despica
Hotare-ntregi cu falnice livezi,
La seceriş, erau cei tineri şi bătrâni
Iar alţii, la turmele de iezi;
La loc de cinste din odaia cea de sus,
Privea spre ei zâmbind bătrânul tată:
Spre fiii săi ce inima-i umplea
De bucurii,... şi cum crescură deodată.
Dar într-o zi spre asfinţit de soare,
Cel tânăr dintre ei, veni la tatăl său.
Cu voce hotărâtă îşi exclama dorinţa;
"Tată, aş vrea chiar azi, să-mi dai ce este al meu!
Aş vrea ca tot ce-i partea mea în toate,
Să am; de azi, eu singur să trăiesc
Că sunt destul de falnic şi puternic
În lume de voi merge,... de-ar fi să pribegesc."
Ca fulgerul ce taie norii
În nopţile de vară cu furtună,
Dorinţa fiului, răni pe tatăl
Simţind că va pleca din casă.
Pe dromaderi, cămile încărcate
De saci plini cu aur şi argint,
El părăsi pe tatăl, privind spre zări întinse
Şi se îndreptă spre ele, cu fală şi avânt.
Ajuns în locuri ca dintr-un basm desprinse
Firavul tânar, risipea mereu...
Argint şi aur, fără să gândească
Că va veni o zi, de lipsă şi de greu...
Cât nu ar fi dorit el poate...?
Ca pungile cu aur să nu scadă...
Iar straiele de in şi de mătase,
Erau azi zdrenţe, printre cocini şi zăpadă.
Privea spre cer şi-n mintea lui firavă,
Avea vedenii cu cei dragi şi cu argaţii,
Că în belsug trăiau la curtea ce a lăsat,
Belşug de pâine... da, ei trăiau ca împăraţii.
Ca dintr-un vis se deşteptă atuncea
Şi o speranţă se născu în gând...
Se rezemă îndat´ de cocina-nvechită,
Şi din noroi, îşi spuse el plângând:
"Mă voi scula şi voi fugii departe...
Spre casa părintescă,... şi să-l rog,
Pe tatăl meu, ce-nlăcrimat aşteaptă
Să mă primească, nu ca fiu, ci ca un rob."
Îşi duse mâna către fruntea încreţită
De arşiţă, de ploaie, şi de vânt,
Să şteargă parcă vocile străine
Ce-l chinuiau în inimă şi-n gând.
Uitându-se spre cocina sinistră,
Şi spre godacii cu roşcove la masă,
El se sculă, şi hotarât în sine,
Porni pe poteci, spre casa părintească.
Spre zări ce se întind la infinit...
Un chip firav mergea bătut de vânt.
Iar zdrenţele ce atârnau, lăsau să pară,
Un om învins de lume, făr´ avânt...
De sus, din casa mare luminoasă,
Bătrânul tată tresări îndată;
Şi parcă nu-i venea să creadă:
Pe fiul său, în viaţă să îl vadă.
Cu braţele deschise şi în lacrimi,
Îmbrăţişă pe fiul său ce vine;
Şi-a plâns cu el laolaltă,
Că era tefăr, sănătos şi bine.
Ca pe un rege triumfal din luptă
Bătrânul tată îşi primise fiul.
Iertându-i decăderea egoistă,
Trăită în păcat, platind hatârul.
În haine ca de prinţ, inel pe deget,
Păşea cel tânăr, vesel prin odăi.
Odăi ce luminau,... dar el alese,
Să le prefacă-n cocini de prin văi.
Spre înserat, ajuns acasă fiul,
Cel mare, se opri în loc...
Şi mâniat de vestea ce-a primit,
Se răzvrăti pe tatăl, cu mult foc.
Bătrânul calm, cu ochii-n lacrimi
Făcu un semn ca de tăcere...
Apoi, privind spre fiul cel mare,
Cu glas înlăcrimat aşa îi cere:
"Cunoşti durerea mea ascunsă
Ce am avut-o pentru fiul meu...
Să ştiu cum sufere-n tristeţe
Răpus de lume tot mai greu ?
Te ştiu că-mi eşti fidel în toate
Şi tot ce am va fi al tău.
Dar bucură-te azi cu mine
De acest risipitor, întors din greu!
Adu-ţi aminte că a fost în casă
Şi bucurii am împărţit cu toţi.
Dar azi, mă bucur, ca pierdut găsindu-l,
Şi înviat , el s-a întors din morţi."
***
Prietene, de multe ori în viaţă
Crezi că eşti destul de tare
Ca să birui fără arme
Inamicul mult mai mare.
Viaţa poate să-ţi arate
În oglindă multe feţe...
Ilustrate ca un soare
Ce-i păgân, şi mult prea rece.
Fără de Hristos în lume,
Eşti o luntre fără cârmă.
Ce pluteşte în derivă,
Fără scop, şi fără urmă.
Poţi uşor pe drumul vieţii
Să-ţi alunece piciorul...
De te crezi stăpân pe toate,
Respingând pe Salvatorul.
Astăzi, poate stă şi plânge
Şi te aşteaptă de îndată,
Să te-ntorci din drumul morţii
Spre iubirea Sa de ,,TATĂ’’.
Amin
Preluat de la adresa:
https://www.resursecrestine.ro/poezii/99787/fiul-risipitor