Poate-s ecou din vremi trecute
Când eu, în toamna de afară,
Caut sub frunzele căzute
Un început de primăvară.

Ar râde orice om:„Țicnitul!
În loc să întâlnească iarna
Îndreptățind îmbobolitul,
Visează prin gunoaie goarna.

În față-s spulbere barbare
Urlânde în regatul gheții
Și înălțimi strălucitoare
Ce ni le-or dărui nămeții,

Îs întristări la gura sobei
De-o viață rece și pustie
Și proslăvirea garderobei
Ce s-ar opune-n vijelie.

Iar scormonirea pe sub frunze
E-o biată îndeletnicire
Precum în șopotiri de buze
Crezi o poveste de iubire.

Ci limbile sunt mincinoase
Că îți oftezi apoi eroarea
Când din cuvinte veninoase
Ți s-a aprinde supărarea.

Iar comportarea ta naivă
Vei judeca-o cu asprime
Îmbogățindu-ți în arhivă
Colecția de antonime...”

Am amintiri de cicatrice
Ce spre franchețe nu m-animă,
Dar cine-i tare de cebrice
Atât de singur e în stimă.

Ecou din timpuri precedente
Sub frunze cat să-mi deie lutul
Nu-un început de accidente
Ci-al primăverii începutul.

Parcă-aș deschide încă-o ușă
De la o frică invalidă
Să dau de colții de brândușă,
Dar nu de colții de aspidă.

Găsind prin frunze-așa minune
Voi astupa-o de-ochi de hoață,
Dar numai după ce-i voi spune:
„Fii binecuvântată-n viață!”

Parcă-aș fi ignorat o moarte
Tăiș ce-și subțiase gura
Când din noiembrie în martie
Mi s-aruncă căutătura.

Peste hotarele ideii
Speranța-aripile-și întinse:
Aud cum cântă ghioceii
De sub frunzișurile-mi ninse.