VEDENIILE LUI DANIEL
-1-
Daniel 7:1-28
*****
Daniel vede, în vedenie de noapte,
Cum patru vânturi cereşti, toate
S-au dezlănţuit pe Marea cea Mare,
”Şi patru fiare mari”, înfiorătoare,
”Au ieşit din mare”, cu furie mare.
Între ele nu era nici o asemănare.
”Cea dintâi semăna cu un leu”,
Plină de îndrăzneală şi tupeu.
”Avea aripi de vultur.”
Zbura uşor ca un flutur,
Până ”i s-au smuls aripile.”
Fără aripile fragile,
S-a sculat de pe pământ,
În picioare drept stând,
”Pe picioare, ca şi de om.
Şi i s-a dat o inimă de om.”

”A doua fiară era ca un urs,”
Ce urma acelaşi curs.
”Stătea într-o rână,”
Cu ”trei coaste în gură,”
Ce le ţinea între dinţi,
Parcă scoasă din minţi.
Fu îndemnată să mănânce,
Carne, atât cât poate duce.

Daniel în altă vedenie a văzut,
În depărtare, lui i-a apărut,
O altă fiară cu altă înfăţişare,
Un pardos, cu ”patru aripi ca o pasăre;”
Ce ”avea patru capete”.
Vedeniile de noapte, toate,
Tot mai înspăimântătoare,
Erau de mesaje purtătoare.

O a patra fiară, mai puternică,
Ce te umplea de frică,
Grozav de înfricoşătoare,
Nespus de înfiorătoare,
Plină de profund mister,
”Avea nişte dinţi mari de fier.”
”Mânca, sfărâma” tot ce vedea,
”Călca în picioare ce mai rămânea.”

Se deosebea de celelalte fiare,
Cu zece coarne, era impunătoare.
Intre cele zece coarne, un corn mic,
Dar mai trufaş şi mai voinic...
Avea nişte ochi, ca ”ochii de om”,
”Şi o gură, ce vorbea cu trufie” de neom.

Apoi Daniel văzu, tot în vedenie,
”Nişte scaune de domnie”
”Şi un Îmbătrânit” pe un scaun stând,
O ”haina albă ca zăpada”, având.
Parul Lui era ca lâna curată.
Vedenie, adânc de Daniel cercetată.
Scaunul pe care Îmbătrânitul luase loc,
”Era ca nişte flăcări de foc.”
”Şi roţile lui ca un foc aprins”,
Ce de nimeni nu putea fi stins.
Dinaintea scaunului, pe care stătea,
”Un râu de foc curgea.”

”Mii de mii de slujitori Îi slujeau”
Şi zece mii de zece mii stăteau
Înaintea Lui la judecată,
Pentru o sentinţă dreaptă.
S-au deschis nişte cărţi pregătite,
Pentru a fi pe-ndelete citite.

Era acolo şi înfiorătoarea fiară,
Daniel văzu cum vărsa ocară.
Cuvintele pline de trufie,
Curgeau cu mare mânie.
”Fiara a fost ucisă, trupul ei nimicit,”
Aruncat să fie ars, în foc înteţit.
”Şi celorlalte fiare”,
Dezbrăcate de putere.
Viaţa pentru o vreme, li s-a îngăduit,
Pentru ”un ceas anumit.”

În timpul vedeniilor de noapte,
Daniel primi înţelegere la toate.
Pe norii cerurilor unul a venit,
Şi-a înaintat spre Cel de zile Îmbătrânit.
Era ca un fiu al omului;
Şi I s-a oferit mare putere Lui.
I s-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească,
Mulţime de popoare, ca să-I slujească,
Neamurile ştiute şi neştiute
Şi oamenii de toate limbile vorbite.
A primit ”o veşnică stăpânire,”
Să împărăţească fără de sfârşire.
Împărăţia Lui ”nu va fi niciodată nimicită,”
Va fi o împărăţie nesfârşită.

Daniel, în duh s-a tulburat,
Vedeniile l-au înspăimântat.
A cerut ”lămuriri temeinice,”
Cu privire la ce se petrece.

Iată cum I s-a tâlcuit,
Tot ce în vedenie a zărit:
- „Aceste patru fiare mari,”
Ce le-ai văzut aşa de tari,
Şi de înfricoşaţi,
”Sunt patru împăraţi.
Care se vor ridica pe pământ,”
Cu putere şi avânt.
”Dar sfinţii Celui Preaînalt,
Vor primi împărăţia
Şi vor stăpâni în veci,” acea Împărăţie,
”din veşnicie în veşnicie”

Daniel a vrut să ştie,
A patra fiară ce poate să fie.
Care putea totul să sfarme,
Şi avea ”zece coarne.”
Dintre care unul mic ieşise,
Şi pe trei le doborâse,
Dintr-o lovitură.
Cornul ”avea ochi, o gură”
Şi vorbea cu trufie,
Era mai mare ca toate, plin de mândrie.
Daniel a văzut cum cornul s-a războit,
Cu sfinții şi i-a biruit.
Până când ”a venit Cel de zile Îmbătrânit,”
Şi puterea fiarei a nimicit.
”A făcut dreptate sfinţilor Celui Preaînalt,”
Şi împărăţia în stăpânirea sfinţilor a dat.

Şi aşa i-a vorbit Cel Prea Sfânt,
Despre ce va fi pe pământ.
”Fiara a patra este o a patra împărăţie,”
Ce-n vremi mai depărtate o să fie.
”Ea se va deosebi de toate celelalte”
În a relelor activitate.
”Va sfâşia” întregul pământ,
Urând tot ce este sfânt.
”Va călca în picioare şi-l va zdrobi,”
Din mânie nu se va opri.

”Cele zece coarne înseamnă””... zece împăraţi.”
Nici mai buni, nici mai curaţi.
”Iar după ei se va ridica” unul mai vijelios,
Care ”va doborî trei împăraţi,” un nesăţios.
”El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt,”
”Va asupri sfinţii”, tot ce este curat.
”Se va încumeta să schimbe vremurile şi legea;”
”Şi sfinţii vor fi daţi” pe mâna sa.
”O vreme, două vremuri şi o jumătate de vreme.”
Vor trece aste vremi, cu ale ei semne.
”Apoi va veni judecata,”
Ce va da sfinţilor plata.
Se va lua împăraţia,
Pentru totdeauna domnia.
Şi puterea tuturor împărăţiilor,
De pretutindeni, se va da sfinţilor.
Într-o împărăţie edenică.
Împărăţia Celui Preaînalt. este veşnică.
”Toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta!”
Cu dragostea Lui îi va lumina.

Vedeniile şi sfârşitul acestor cuvinte.
Au zdruncinat a lui Daniel minte.
I-au tulburat nespus de mult gândurile,
L-au cuprins frământările.
Şi i-au dat feţei paloare,
Descoperea a vedeniilor, veşnică valoare.
Dar a păstrat cuvintele acestea în inima lui.
Ca o taină din înaltul cerului.
Amin!