Alergând fericirea pe Strada Soarelui

Cineva chiar nu vrea să împărtăşesc asta cu voi. Am început să scriu acum o oră, am deviat de la subiect de două ori, vorbind despre lucrul care m-a făcut nefericită până acum. Prima dată în proză (307) cuvinte, apoi am scris o poezie, (202) cuvinte.

În ziua de zece a acestei luni (noiembrie) m-am întâmpinat în final. De dimineaţă mi-am privit cearcănele în oglindă, repetând în mintea mea cuvintele tatălui meu: ar trebui să zâmbeşti şi tu, eşti mereu seriosă, zâmbeşte. I-am zâmbit însă după ce mi-a analizat zâmbetul mi-a spus: zâmbeşti cu superioritate. Doar aşa ştiu să zâmbesc, am zis în sinea mea.

Am auzit în ziua care a urmat o predică a fratelui Joel Osteen, ‚Poruncind muntilor sa se mute’. Am auzit-o în timpul serii, a fost o predică foarte frumosă, şi cuvintele au ajuns la timpul potrivit. Ca să vedeţi cum se seamănă neghina, după ce am ascultat predica, am deschis televizorul, şi m-am uitat la o telenovelă românească. Vroiam să o văd doar fiindcă am citit pe internet că, actorul meu preferat are un rol în ea. Motivul pentru care este actorul meu preferat nu este fiindcă ar fi foarte talentat, probabil că este; eu îl prefer fiindcă intră în tiparul meu, îl consider atrăgător. Oricum, în episodul pe care l-am văzut, acesta a participat în mai multe scene care pot fi văzute doar de copii peste cincisprezece ani – zi eu - . Eu am împlinit optsprezece ani de curand, deci nu asta era problema. Oricum, deşi asta este atragator la poveştile regizate, amanţii, crimele, trădările, pe mine m-a scârbit. Nu am privit până la final, unul dintre motive fiind şi pauzele publicitare dese şi lungi. Rareori mă uit la televizor, nu din sfinţenie, doar că televiziunea românească este, nepotrivită pentru gusturile mele.

Am închis televizorul, şi am mers în camera mea. Am îmbrăcat pijamalele mele preferate şi m-am pus în pat. Acum, aveam două opţiuni, prima, să stau în pat şi să visez cu ochii deschişi cu gândul la acel actor, ori să îmi aduc aminte de predică şi să mă rog în consecinţă cu aceasta. Inima mea în seara aceea era un câmp pe care de curând fusese semănat o sămânţă bună, mai apoi, s-a semănat şi neghină. În predică fratele Joel spunea că putem să poruncim munţilor, că noi nu trebuie să ne lăsăm intimidaţi, că putem să transformăm munţii în movile de pământ.

Şi Dumnezeule, doar eu ştiu că parcă în ultimul timp, am fost zidită în stâncă, şi munţii mă înconjurau. Eram lipsită de bucurie. Deci, oare ce am ales... Nu ştiu cum, am ales să mă rog. ‚Muntelu-i de tristeţe, îi spun să se mute, muntelu-i de neîncredere îi spun să se mute.’ şi astfel cred că am mutat lanţul carpatic, munte după munte.

De dimineaţă m-am trezit ca de obicei, la şapte şi zece minute. Nu mi-am luat ochelarii, am mers la baie făcându-mi igiena, apoi m-am întors în camera, m-am îmbrăcat, mi-am luat telefonul şi mp3 playerul, am încălţat cizmele şi luandu-mi ghiozdanul am ieşit. O dată ce am ajuns la şcoală, într-una din pauze am căutat site-ul fratelui Joel, şi am găsit podcastul pentru săptămâna aceasta, şi una dintre predici se intitulează ‚Trăind viaţa fiind fericit’. Nu ştiu ce oră nu am făcut, însă ştiu că am avut o oră liberă şi am putut să ascult predica. Zâmbeam de una singură. Între timp afară începuse ploaia, spre norocul meu picura când am plecat de acasă aşa că mi-am luat umbrela. A fost o zi lungă, am avut cursuri până la ora trei, după care a trebuit să merg la meditaţii. Am ascultat încă o dată predica, reascultând lecţia de fapt, învăţând ce trebuie să fac ca să fiu fericită. Fratele Joel zicea ‚Ai să fi cât îţi doreşti tu de fericit.’. Afară viscolea, şi ploaia bătea din toate părţile, pantalonii mi s-au udat până deasupra genunchilor, geaca îmi era udă leoarcă.

Între cursuri şi meditaţii, am o oră şi jumătate liberă, în fiecare miercuri îmi vizitez o anume prietenă. Strada ei se numeşte Strada Soarelui. Pe cum urcam pe stradă, zâmbeam deşi eram udă leoarcă şi încă ploua din toate părţile. Dintr-o dată o briză puternică m-a împins de la spate, la care eu am iniţializat o conversaţie cu Dumnezeu: vrei să ne jucăm de-a mâţa prinsa? Să ştii că în ciuda vântului ce se înţeţeşte, încă zâmbesc.

Eram determinată să încep să fiu fericită. Dintr-o dată, vântul nu mai bătea din spate, a început să lovească din faţă, aproape mi-a rupt umbrela dar am zâmbit şi I-am zis: Apreciez efortul Tău de a face zilele diversificate. Ştiu că săptămâna care a trecut a fost foarte cald, şi probabil nu ai dorit să ne plictisim. În fiecare zi îţi iei pensula şi începi în tonuri diferite să pictezi cerul, pământul, pomii... Pe când am ajuns lângă casa prietenei mele, deja ploaia nu mai era atât de puternică.

Când am ajuns am rugat-o să îmi dea o pereche de pantaloni şi mi-am pus hainele la uscat. Am vorbit cu ea, deşi eram udă leoarcă, zâmbeam, eram fericită, eram determinată să fiu fericită. M-a invitat să mănânc cu ea şi Dumnezeu fie lăudat, şi Dumnezeu să o binecuvânteze şi să îi răsplătească de-o mie de ori pentru fiecare gest. Am glumit o dată cu ea, după ce o binecuvântasem, când ea îmi spunea că nu e prea mult lucrurile cu care m-a servit ea, i-am spus: Dumnezeu răsplăteşte şi un pahar de apă dat în numele Lui, şi de când sunt aici am băut două, şi merg să îl iau pe al treilea.

Când am plecat de la meditaţii, am rămas uimită să văd că cerul s-a înseninat, şi eram atât de sătulă încât am mers încet.  

Cele două ore petrecute la meditaţii au trecut repede, când am terminat, m-am îndreptat către staţie, şi am ajuns acasă la ora şapte şi jumătate. Când am ajuns, am privit către cer, şi în ciuda vremii din timpul zilei, cerul era curat ca şi cristalul, puteam să număr stelele. Ştiam că Dumnezeu a fost toată ziua cu mine.

O dată ce am ajuns acasă, trebuia să mă pregătesc pentru a doua zi de şcoală, pentru un test la informatică, să facem pagini web cu proprietăţi şi conţinuturi diferite. Duminică am vrut să învăţ dar îmi părea că sunt foarte multe taguri aşa că, m-am lăsat păgubaşă. Însă când am ajuns la meditaţii, deşi ar fi trebuit să fiu extenuată, am deschis caietul şi am început să mă joc cu tagurile, să fac lucruri asemănătoare cu cerinţele de la temă. Şi astfel, am învăţat foarte repede.

Când m-am pus în final în pat, nu am uitat să îi mulţumesc Lui Dumnezeu dar la un moment dat am aţipit, dar m-am trezit şi am încheiat rugăciunea. Pe la ora trei, ploaia a inceput să bată in fereastra mea, din câte am putut auzi, erau picuri mărunţi dar foarte mulţi. Se auzea minunat, m-am gândit: îmi cânţi un cântec de leagăn Doamne?

De dimineaţă, adică astăzi, am ales să dorm cu cinci minute mai mult, deci am plecat cu cinci minute mai târziu. Am pornit gândindu-mă: sigur am să pierd autobuzul. Dar imediat mi-am amintit de predica fratelui Joel. Şi am zis astfel: nu am să pierd autobuzul, dar şi dacă am să îl pierd, am să merg cu ocazie şi sigur o să oprească un editor de cărţi şi am să apuc să îi vorbesc despre munca mea, şi o să fie impresionat şi o sa ia legătura cu mine. Chiar dacă am să pierd autobuzul, ceva bun se va întâmpla. Tot răul spre bine.

Nu am pierdut autobuzul, chiar a întârziat. Am zâmbit amintindu-mi de anul trecut când, dacă plecam mai târziu de acasă până în staţia de autobuz cântând repetam: God, please hold the buss.

Am ales să gândesc pozitiv, să cred că, în ciuda lucrurilor rele care se pot întâmpla, Dumnezeu a stabilit un scop pentru toate lucrurile.

Astăzi am dat testul, şi am ştiut tot, mulţumesc Domnului. Acum e seară, e aproape ora unsprezece, abia aştept să îmbrac pijamalele mele preferate şi să mă pun în patul meu cald, pentru care am toate motivele să îi mulţumesc Domnului.

Lăudat să fie Domnul.

http://rulerofmyheart.wordpress.com