‚Nu zic că Dumnezeu nu ar putea să mă ajute, dar de atâţia ani nu a făcut-o.’. Persoana care mi-a spus acest lucru în urmă cu cinci minute îmi este dragă, şi pot să număr, având nevoie de multe perechi de mâini, dăţile în care Dumnezeu a ajutat-o. Suntem în continuare nemulţumiţi, iar ea, când o întâmpin cu dragostea Domnului, mă numeşte copil, uitând că la fel ca ea, am trăit şi eu greutăţi în familia mea. Încerc că îi amintesc de o datorie mare, iertată de un frate în numele Domnului, datorie care dacă ar fi fost să o plătească, un an de zile nu ar fi reuşit să mănânce altceva decât cartofi fierţi, supă de cartofi, piure de cartofi şi orice altceva se poate găti din cartofi, şi doar atât. Oftează când îi spun asta, de parcă ar fi atât de departe în trecut, dar s-a întâmplat iarna trecută... Oh, cât de repede uităm binele făcut de Dumnzeu. Când îi amintesc de sumele de bani primite din străinătate de la persoane care nu au văzut-o niciodată, bani daţi în Numele Domnului, oftează din nou, de parcă ar fi atât de departe în trecut, deşi s-a întâmplat recent săptămâna asta a nu ştiu câta oară...

                Eu la rândul meu am avut o perioadă în care simţeam că mă destram, datorită unui fir tras, speranţa, dar Domnul a fost bun. Ea îmi vorbeşte despre greutăţile vieţii, despre poverile care mă aşteaptă, contestă puterea Celui mai drag mie. Oftează des, dă din mână gen ‚las-o baltă’ şi îmi spune că sunt un copil. De fiecare dată când un om îmi spune asta, îmi amintesc că va trebui să mor la un moment dat cu zâmbetul pe buze în ciuda circumstanţelor în care acel lucru se va întâmpla, gândind ca un copil. Aceasta este una din condiţiile pe care Dumnezeu vrea să o respect. Ne-au luat ostatici grijile, cui plătim tribut?Sunt un copil?Spuneţi-mi şi voi, eu am să vă spun că e greşit să nu fi copil în credinţă. Atâta timp cât aţi fost copii, lumea se învârtea în jurul părinţilor voştri, ei se îngrijeau de voi, singura voastră preocupare era să vă păstraţi inocenţa. Când aţi crescut mari, greutatea umerilor părinţilor voştrii a trecut încet, dar cu impact pe umerii voştri.

                Când vă naşteţi din nou, deveniţi copii, dacă s-a întâmplat cu mult timp în urmă, şi aţi uitat gustul acelei copilării, am să vă amintesc eu cum este. Când vă treziţi dimineaţa, uneori s-ar putea să vă treziţi cu inima lăudând pe Domnul. Uneori visaţi, visaţi Duhul Sfânt coborând peste voi, şi vă treziţi cântând neştiind dacă a fost vis, ori a început de fapt în vis ori a în timp ce dormeaţi şi a fost atât de puternic că v-a trezit, trebuia să Îl lăudaţi pe Dumnezeu. Când mergeţi la serviciu/şcoală/ ori pur şi simplu vă începeţi lucrul acasă, ori poate sunteţi imobilizaţi, în ciuda oboselii datorită celor opt ore zilnice lucrate plus cele suplimentare, ori sunteţi obosiţi din cauza cursurilor şi profesorilor, ori copiii au ajuns să vă extenueze acasă, ori aţi obosit de boală, când priviţi către Dumnezeu de dimineaţă, toate trec. Dacă se întâmplă să fie prorocii în biserică, şi rugăciunea se face stând în picioare, simţi că nu eşti vrednic să stai în picioare în prezenţa Lui, şi te arunci pe genunchi. Nu contează privirile pe care le primeşti.

Ştiţi de ce Dumnezeu ne cheamă să fim copii? Care este nordul pentru copii, sensul după care se direcţionează în viaţă? Părinţii. Şi dacă Dumnezeu ne vrea copii, ne vrea copii ai Lui, de ce? Ca el să devină nordul nostru, sensul după care să ne direcţionăm dar mai important decât orice, să ne bazam că El, Tatăl, se va îngriji de ce o să îmbrăcăm azi, şi pâinea pe care o să o mâncăm.

                Cât despre persoana cu care am vorbit, datorită stării în care parcă voit rămâne, mă face să mă rog ca Dumnezeu să nu mă lase, nici măcar o clipă. Diavolul stă la geamurile inimii mele, abureşte geamul şi şterge cu mâneca, şi văzându-l pe Isus strălucind, acesta răcneşte furios. Aşteaptă momentul în care, datorită neglijenţei am să mai invit pe cineva înăuntru, şi astfel strălucirea Lui să pălească, ca el să poată sparge geamul şi să intre, să mă jefuiască. Am fost prădată de multe ori de diavol, ca fiecare dintre voi. Inima este ca o casă, o dată ce Dumnezeu a înnoit-o, e ca o casă renovată, remobilată, echiapată cu tehnologie de ultimă oră, care în cazul unei case ajută la buna funcţionare şi comfortul locatarului. În cazul inimii, renovarea constă în golirea totală a acesteia, cât despre remobilare, Dumnezeu ne echipează de bătălie, dar şi pentru confortul nostru: pace. Credinţa stă frumos deasupra uşii, ca o pecete, la geamuri, luminează ca lumânări toate victoriile avute cu Domnul, toate experienţele în care Dumnezeu a lucrat în feluri minunate. Ca şi izolator, e Duhul Sfânt. Harul e la el acasă...

                Ce aţi trăit cu Domnul? Nu ziceţi: nimic! Nu fiţi oameni în toată firea, nu în credinţă. E cald la voi acasă? Aţi avut ce mânca astăzi? Oh, aţi avut mâncare caldă? Aţi avut haine groase, având în vedere că e iarnă? Aveţi părinţii în viaţă? Sunt bolnavi? Credeţi că Dumnezeu nu se îngrijeşte şi de asta? Ori sunteţi ca această persoană, vi s-a iertat mult, dar iertaţi puţin, Dumnezeu a lucrat mereu în funcţie de nevoile voastre, dar uitaţi de la mână pân’ la gură, cum zice expresia.

                A fi copil în credinţă, înseamnă a crede că Tata face totul, ca El organizează totul, că El vă poartă de grijă, că El e veşnic aproape. Nu Îl simţiţi? Nu aţi spus cumva în ultimul timp, nu neapărat altora, ci în gândul vostru ‚Nu zic că Dumnezeu nu ar putea să mă ajute, dar...’. Atunci ce vă mai miră? Aţi luat pecetea de la uşă, uitaţi-vă în inima voastră. E pustiită cumva? E jefuită? Dacă aţi spus ce mi-a spus persoana aceea, înseamnă că da. Dar am o veste bună, puteţi recupera. Cunosc o firmă ce face asigurări de inimă, e incredbilă. Dumnezeu S.N. (societate non-profit), pe lângă că ajută la recuperarea lucrurilor care v-au fost furate, pentru simplul fapt că apelezi la serviciile Lor, există anumite beneficii. Ai pierdut uncia de credinţă pe care ai avut-o, au să îţi dea ce ţi-a fost furat, şi au să îţi dea mai mult de atât, costurile fiind suportate de Ei. Nu simţi că ţi-a fost jefuită inima de prea multe ori în ultimul timp? Mie nu îmi e nimic mai urât decât sentimentul de goliciune, când pierd şi doar o mică parte din credinţă. Simt că nu e la fel, şi Îl caut pe Dumnezeu cu îngrijorare, şi e atât de liniştitor să mă pot izbi de pieptul Lui, să fiu în siguranţă din nou.

                Atâta timp cât cred ca un copil în Tata, ştiu că va certa pe oricine încearcă să se pună între mine şi El, fiindcă mă vrea aproape

                (1 Petru 1:14) Ca nişte copii ascultători, nu vă lăsaţi târâţi în poftele, pe care le aveaţi altădată, când eraţi în neştiinţă.

                Dar nu e vorba doar de pofte, eu am un îndemn. Nu vă lăsaţi târâţi în necredinţă. Aşa, lăsaţi uşa inimii vostre descuiată. Să nu vă mire mai apoi faptul că vă veţi întoarce la o inimă pustiită. Să vă păzească Dumnezeu de împietrirea inimii, de orbirea inimii, să ajungeţi să vă spună alţii cât bine v-a făcut Dumnezeu, dar să nu vă mai mişte, deşi a fost spectaculos...