S-a trezit într-un întuneric care cu timpul i-a devenit familiar, un întuneric în care nu s-a vărsat niciodată un strop de lumină. Crescând şi dobândind abilitatea de a înţelege lucrurile mai mari decât ea a învăţat să asculte cu atenţie lucrurile din jurul ei.

Deşi trezindu-se dimineaţa nu putea să vadă soarele înălţându-se subtil pe fruntea cerului, îi simţea căldura. A crescut învăţând despre aceste creaturi ce se strecurau în ţara ei o dată cu sezonul călduros, creaturi mici ’’Cât pumnul tău.’’ i-a spus tatăl ei încleştându-şi propriul pumn mai apoi îndemnând-o să îl cuprindă cu palma ei pentru a realiza dimensiunile acestora. ’’Şi ele zboară.’’ îi şopti călduros. ’’Ce înseamnă a zbura?’’ ochii ei mici şi albaştri căutau un răspuns prin beznă. O prinse în braţe şi o ridică de pe pămând ’’Acum pluteşti.’’, aceasta chicoti dulce. ’’Şi acum zbori.’’, o învârti. ’’Bine, ele sunt mult mai graţioase şi o fac şi ore în şir fără să obosească.’’.

Nu a văzut niciodată stropii de ploaie mărunţi căzând pe pământ, dar a dansat nu doar o dată în umezeala fierbinte a zilelor de vară. Supravegheată de mama ei, cu picioarele desculţe în praful roşiatic se mişca în piruete neîntrerupte. Simţea ploaia cu toţi porii ei, şi pentru ea, era o binecuvântare. Nu a văzut niciodată o pasăre dar a fost printre puţinii care au apreciat fâlfâitul aripilor lor, dar şi briza de aer rece pe care o simţi când un stol de păsări trec pe lângă tine la o distanţă relativ mică. Pasărea ei preferată a fost mereu graurul, deşi ştia că este un hoţ, tatăl ei o ducea în podgoria din apropierea casei lor şi aceasta îşi petrecea dimineţiile ascultând graurii ciugulind din strugurii dulci şi zemoşi ai viilor, dar cel mai mult, bucurându-se de brizele răcoroase şi de fâlfâitul aripilor acestora când zburau dintr-un loc în altul. ’’Sunt mulţi.’’ Tatăl ei obişnuia să îi spună... Îi plăcea organizarea lor şi gruparea compactă pe care o formau... in special cand venea vorba de hranire.

Plăcându-i instrumentele muzicale în general, vioara şi violoncelul au reuşit să îi devină preferate, şi începu încet încet să îndrăgească muzica instrumentală. Vioara o consola, şi o ajuta să vadă dincolo de întuneric. Sunetele se desprindeau înălţându-se către cer, către lumină, îşi pierdeau consistenţa în lumină.

Auzise pe cineva spunând că întunericul nu există, întunericul fiind de fapt absenţa luminii... Tatăl ei i-a spus mereu că lumina este de fapt Isus. Fiind mai mică la momentul respectiv se întristă la gândul că toată lumea îl putea vedea pe Isus şi ea, văzând doar întunericul determinat de starea ei, era privată de o privelişte atât de minunată.

-Tată, cum e Isus? Întrebă o dată.

-E blând, e bun...

-Ştiu tată, dar cum arată?

-Draga mea, nimeni nu L-a văzut pe Isus în timpul nostru, El e în cer acum ...

-Dar Isus este lumină, nu? Întrebă derutată.

-Da...

-Deci, cum e Isus ca şi lumină? tatăl acesteia o privi neînţelegând. Tată, eşti cumva şi tu orb? acesta tăcu privind în jurul lui realizând că deşi se bucură de vedere o viaţă întreagă, nu a văzut ceea ce fiica ei vedea fără ajutorul ochilor, Dumnezeu este pretutindeni.

Acest text   îmi aparţine în întregime, fiind valabil şi în variantă audio atât în limba română cât şi în limba engleză pe blogul meu: http://rulerofmyheart.wordpress.com/2011/06/07/orb-the-blind/