Pentru varianta audio a acestui eseu, accesati http://www.youtube.com/watch?v=H07G5P7clNI

’’Dar nu te iubesc, ce, ţi-am zis eu că Te iubesc?’’

                Dacă ar fi să mizez pe faptul că Tu nu mi-ai spune un anumit lucru vreodată, atunci aş miza pe faptul că nu mi-ai spune asta, dar eu Ţi-am spus-o... ’’Dar nu te iubesc, ce, ţi-am zis eu că Te iubesc?’’

                Spre deosebire de oameni, spre deosebire de  mine, Tu, Isuse nu îţi retragi sentimentele cu una cu două, deşi Te-am închis afară de atâtea ori silindu-Te să Te odihneşti lângă prag...

                 Când ieşeam eu însămi afară, treceam grăbită pe lângă Tine prefăcându-mă că nu Te cunosc. Când ceva se strica şi ceilalţi nu puteau repara, ieşeam pe hol şi cu neruşinare Îţi făceam semn să intri înăutru, îţi arătam cu mâna partea din mine care era stricată şi în timp ce răsfoiam catalogul cu produse de înfrumuseţare a lunii cu pricina aşteptam să termini şi să ieşi.

                Dacă mi-aş fi ridicat privirea din catalogul ăla blestemat cu siguranţă m-ar fi întâmpinat o pereche de ochi dintre cei mai blânzi, dar în schimb m-am afundat şi mai mult în el. Dacă aş fi oprit zgomotul de fundal al minţii mele, aş fi auzit chemarea Ta cu mult timp în urmă. Ţi-ai şters mâinile de fiecare dată  şi ştergura ai aşezat-o calm, într-un gest lipsit de revoltă ori furie pe măsuţa de cafea.

                În comoditatea mea, fiind zidită în fotolio şi nu în stâncă, de cele mai multe ori neglijam să Te conduc afară. Cu pasul mărunt şi greu Te îndreptai în tăcere spre ieşire, dar nu înainte de a îmi pune mâna pe creştet:’’ Stai liniştită, nu te deranja, ştiu drumul.’’

                 Îmi plăcea reparaţia, şi o vreme am făcut tot posibilul să conserv acea parte din mine.  Ajunsesem să stau pe podea sprijinindu-mă de uşă şi vorbindu-Ţi am realizat că îmi acorzi timp, că mă asculţi şi în mod ciudat, făceai ceea ce nimeni nu mai făcuse până atunci, mă înţelegeai.  Zumzetul firii, zgomotul de fundal începu să pălească în faţa vocii Tale deşi încă Te ţineam de cealaltă parte a uşii...

                Trecu o vreme până să aud din nou aceleaşi zgomote, acelaşi zumzet familiar doar că de data aceasta nu se mai auzea din interiorul meu  ci din afară. ’’Isuse, ce se întâmplă?!’’ m-am repezit la uşă privind prin vizor. ’’Lasă-Mă să intru, nu pot să fac nimic din afară.’’ / ‚’’Dar ce se întâmplă?’’ / ‚’’Nu mai este timp, lasă-Mă înăutru.’’  însă înainte să apuc a mai face ceva  mi-au dărâmat uşa. ’’Am venit să petrecem!’’ mi-au spus chiuind.

                Au lăsat uşa deschisă şi de cealaltă parte a pragului Te-am văzut pe Tine, mecanicul sufletului meu, Cel căruia trebuia să-I slujesc dar nu am vrut decât să îmi slujeşti Tu mie. Am făcut un pas către uşă însă unul dintre ei m-a prins de mână şi m-a tras înapoi, râdeau grotesc şi dansau în jurul meu. Am încercat să îmi fac loc printre ei însă deşi totul părea haotic, mişcările lor erau sincronizate în aşa fel încât să nu pot ieşi din hora aceea diavolească. Dar Te priveam, îţi vedeam ochii şi deşi zgomotul era asurzitor Ţi-am citit pe buze cuvintele ’’Lasă-Mă să intru.’’.

                Vroiam să iau Biblia prăfuită pentru a îi alunga, dar nu mi-am putut face loc printre ei  şi râdeau isteric. Când m-am întors pentru a Îţi întâlni din nou privirea unul s-a desprins din horă şi grăbit trânti uşa. Nu Te mai auzeam, şi încet cu simţurile amorţite de muzica aceea am uitat ceea ce vorbisem în serile în care stăteam lângă uşă ascultându-Te, luând în considerare alegerea de a Te lăsa în inima mea.

                M-au ameţit, m-au învârtit, cu ale lor cuvinte dulci m-au îmbătat şi chiar credeam că îmi place, că toate acele lucruri îmi plăceau – dar au chinuit sufletul meu, stricând fiecare lucru pe care Tu l-ai înnoit în mine.  O noapte întreagă nu s-au oprit, deşi trăgeam nădejde să mă lase să mă odihnesc puţin, au plecat abia spre dimineaţă. Leşinată pe fotoliu m-am trezit târziu, priveam în jur la tot ce au stricat, la tot ce am stricat eu şi mahmură sufleteşte am privit spre uşă aşteptând să mai baţi o dată, şi mulţumesc Lui Dumnezeu că ai bătut. ’’Intră.’’ am spus scâncind.

                Te-ai repezit la mine când ridicându-mă prea repede am ameţit şi era cât pe ce să cad. M-ai luat în braţe şi m-ai aşezat pe canapea. ’’Trebuie să fac curăţenie.’’ am zis plângând înăbuşit. ’’Nu eşti în stare acum să strângi după tine.’’  şi m-am ruşinat de mine.  ’’Chiar nu mai vreau să mi se întâmple asta.’’ am spus, dar tăcând ai început să cureţi, să repari ceea ce era stricat, să înlocuieşti ceea ce era spart şi să pui de la Tine ceea ce îmi fusese furat. Am adormit pe canapea, slăbită şi secată de vlagă.

                Când mi-am deschis ochii Te-am văzut, ai aşezat ştergura pe măsuţă cum ai făcut de atâtea ori, fără furie ori resentimente şi ştiu prea bine că aveai tot dreptul să fi furios, fiindcă nu era prima dată când s-a întâmplat aşa ceva. Fără a îmi mângâia creştetul cum obişnuiai Te-ai îndreptat spre uşă ... ’’Isuse, ce-ai zice dacă ai rămâne aici câteva zile?’’ Te-am privit şi m-am ruşinat de propriile-mi cuvinte ‚’’Isuse, ce ai zice dacă ai rămâne?’’ am reformulat grăbită. Chipul mi s-a schimonosit de tristeţe când Te-am văzut păşind spre uşă, dar ai făcut asta doar pentru a o închide fiindcă rămăsese deschisă în tot acel timp. ’’Desigur.’’ mi-ai răspuns.

                 Am zâmbit împăcată, odată cu treceau zilelor starea mea s-a îmbunătăţit, Te-ai îngrijit de rănile mele spirituale ... A trecut timpul pe nesimţite până  când  din afară s-a auzit acelaşi zumzet, cunoscutul zgomot al firii şi inima mi se făcu cât un purice. Uşa era descuiată şi m-am speriat la gândul că aveau să intre iarăşi peste mine, însă deşi mânerul metalic se mişca sub presiunea mâinilor lor, pentru un motiv necunoscut mie nu puteau intra. M-am apropiat de uşă şi am privit prin vizor recunoscându-i,  erau ei, nimicitorii sufletului meu.  

                Priveam spre uşă şi mă mira faptul că nu puteau intra. ’’Draga mea, vrei să ne rugăm?’’ Te-am auzit, mă chemai să mă alătur Ţie. Am privit spre uşă şi apoi spre Tine şi am spus hotărâtă ’’Da.’’. M-am aşezat lângă Tine şi mi-ai luat mâna în mâna Ta, ne-am aplecat capetele şi cu cea mai blândă dintre voci ai spus: ’’Tată, ca Fiu al Tău, prin autoritatea pe care Mi-ai oferit-o, mă prezint înaintea Ta împreună cu fiica Ta a cărei tentaţii s-au pironit la uşă, şi ştiu că în inima ei încă dăinuiesc reziduri ale păcatelor trecute şi cunosc că se simte tentată să le deschidă deşi ştie că o v-or pustii, de aceea Te rog, dă-i puterea să nu le deschidă uşa şi dă-i înţelepciunea să mă lase în continuare la cârma vieţii ei. Eliberare peste ea Tată, pace peste sufletul ei, Duhul Sfânt în candela fiinţei ei.’’.

                Ridicându-ne capetele, am privit spre uşă, mânerul încă se mişca, însă nu mai auzeam zumzetul... ’’Suntem doar noi doi în inima ta.’’ mi-ai spus cu blândeţe mângâindu-mi creştetul.

***

                Cât vei trăii pustiitori trimişi de diavolul au să încerce să intre peste tine, au să încerce să forţeze uşa iar Isus este singura scăpare. Poate ai făcut ca mine, ai vrut ca Isus să îţi slujească ca mecanic al sufletului tău însă nu ai fost niciodată dispus să Îi slujeşti, poate încă convieţuieşti cu pustiitorii tăi fiindcă pare convenabil ... Dar îţi spun, nimic nu este mai plăcut ca senzaţia pe care o ai când eşti doar tu şi Isus în inima ta. Eliberarea Tatălui peste tine, pace peste sufletul tău şi Duhul Sfânt în candela fiinţei tale, în Numele Domnului Isus, amin.