Când soarele firesc va muri...
Uneori, în nopţi mai sihastre,
Spaima-mi şoptea: „Soarele va muri!
Dacă mâine nu va mai răsări,
Uitând de pământ, de rotirea de astre? “
Atunci, palid ca spectrul morţii,
Mi se-arăta chipul soarelui stins.
Cădeam siderată din abis de vis,
În fântâna tăcută a nopţii.
Ca un mag, contemplam la fereastră:
Stele-mi clipeau din raze, complice,
În vreme ce luna- străina rece,
Mă-nfiora în noaptea vastă.
Eu pândeam, nerăbdătoare:
Al treilea cântat al cocoșilor,
Deşteptarea tuturor florilor,
Şi revenirea soarelui, biruitoare.
La răsărit, oftam de încântare:
„Ce bine, e o nouă dimineaţă!
Ce minunat, o altă zi de viaţă!
Dar dacă Universul ar dispare? !
Astrul mărunt se va topi,
Când Soarele Neprihănirii
-Lumina din Cetatea Nemuririi-
În ziua veşnică, va stăpâni.
O, Sfinte Tâmplar de cosmos!
Ctitor al legilor firii
Și Sculptor al omenirii,
Fără de Tine- ar fi haos!
A fost scrisa in vers alb in adolescenta, cand nu aveam nici un punct de sprijin in univers. Ma temeam de cutremure, de fapt de moarte, de lipsa de sens a vietii. Devenind crestina, au incetat toate spaimele. "In dragostea desavarsita nu este frica".