Codrii

Autor: Victor Bragagiu | Album: Rugăciune în Cale | Tematica: Diverse
Resursa adaugata de bragagiu in 21/02/2013

Codrii toamnei, codrii iernii
În aramă şi argint
Aţi rămas numai refrene
În doinirile de vânt.

Nu străpunge stări de basme
Verdele frunziş pieziş,
Amintirea prin fantasme
Caută un ascunziş.

Nu-i în secole măsura,
Ci în zile, săptămâni
Îşi clătesc cu apă gura
La izvoare zmei bătrâni.

Nici nu se deplâng de soartă,
Nici se uită îndărăt:
Azi arama-i frunza moartă,
Iar argintul e omăt.

Ce folos dacă vei trage
Spre trecut din traiul trist –
Te vei risipi nostalgic
Ori vei plânge optimist.

Uneori zeii baladei
Îngânând doine cărunţi
Şed sub pomii fără roade,
Lângă ape fără punţi.

Codrii, codrii din poveste
Plini de vrajă şi mister
Ni se zbârnâie o veste
Că-aţi pierit într-un ungher.

Despre zâne doar ecouri,
Feţi-Frumoşii sunt ologi,
Nevorbind de-acum de bouri
Ori de bieţii inorogi.

Nu că nu-s păsări măiestre,
Chiar şi păsări simple nu-s...
Eh, poveste, tu, poveste
Parcă lângă zid te-au pus.

Un copil acum o ştie
Şi ţi-a spune-o cu curaj:
Pajura-i mitologie
Specie şi personaj.

Poate-i rău ori, poate, -i bine
Să lipsim poveşti de nimb,
Dar problema e pe cine
Am luat apoi în schimb.

Parcă-s bine înţelese
Necredinţe-n basm şi vis,
Dar atâta frumuseţe
S-a sfărmat şi s-a ucis.

Parcă nu e nici o vină
În dispreţul de poveşti,
Dar eroii de duzină
Chitesc straie-mpărăteşti.

Iară terfe se agită
S-aibă terfe de gătit...
Lume, lume ce urâtă
Şi pustie-ai devenit.

Azi credinţele-s de-arenă
Ce dau doar făgăduinţi
Amăgindu-i de pe scenă
Pe copii şi pe părinţi.

Măscărind totul cu ură
Ce n-ar fi în jurul lor
Toarnă viclenii din gură
Pentru utilizator.

Cu-orice vorbă îşi fac banii
Că e muncă s-amăgeşti! ! !
Sunt la modă azi golanii
Ucigaşii de poveşti.

Neavând nici o esenţă,
Hrăpăreţi pentru folos,
Îngroziţi de concurenţă
Nimicesc tot ce-i frumos.

Doar cu viaţă de hârtie
Şi un suflet de noroi
Lasă-n urmă o pustie
Cu ascultătorii goi...

***

Mi-amintesc – în noaptea neagră
Când eram stâlciţi pe grai
Cum poveştile lui Creangă
Ne-nsoreau sărmanul plai.

Când ca puii strânşi sub stele
Ascultam numai auz
Basmele Măicuţii mele
Ca pe-o doină de cobuz.

Şi cu limba calicită,
Şi cu sufletul speriat
Citeam slova aurită
Vărsând lacrimi de bărbat.

Şi cu vorba bătrânească
Am putut ca să rămân
În grăirea românească
Şi cu sufletul român.

Poate că emfatic sună,
Poate că-i bombastic spus:
Basmul nu e o minciună –
E un vis frumos expus!

...ieri am vazut o lebada alba!Este ,,raspunsul'' meu pentru Victor Bragagiu;se arata numai celor ce mai cred in basme...

Adăugat în 22/02/2013 de sanda_tulics

Dac-ai suflet de copil, inca mai crezi in basme si le mai indragesti!

Adăugat în 22/02/2013 de loredanam

Modernismul, frate Victor, care denatureză originalul. Mi-aduc aminte și eu cu plăcere de basmele
copilăriei care mi-au sensibilizat inima, lupta dintre bine și rău cu victoria binelui.Frumoase vremuri,
dar suntem fericiți că ne așteaptă vremuri și mai frumoase, frumusețea cu Isus care nu poate fi
influențată de nimic și este veșnică.Dumnezeu să fie lăudat și slăvit în veci!Pace Sfântă și inspirație
Divină!

Adăugat în 22/02/2013 de ana_haz51

Și mie mi-au plăcut pădurile lui Petre Ispirescu dar emoțiile și bucuriile acestor lecturi dulci sau
estompat,fiind acoperite de emoțiile din bibleoteca personală și alte bibleoteci. Când mi sau născut
și au crescut copii,nu mi-a păsat că frumoasle povești au fost uitate într-un colț, iar încopilăria nepoților mei nu mi-a păsat că basmele au fost „puse la zid”până în ziua în care ,văzând agresivitatea și nocivitatea noilor „basme”ca și tine frate Victor care prin versuri vrei să aduci o
trezire și ca și alții care nu fac nimic,am zis :Vai, ce am primit în schimb!! Creații care dau aripi firii
cimentează eul și în care uciderea este adusă la rang de normalitate, furând sensibilitatea,aducând în copii duritatea care,chiar dacă în unii nu sa instalat,o vor simula,dăunător în familie și societate . Mi-a plăcut mult epilogul poeziei.Am văzut în tine cum dulcile povestiri „sub stele”ți-au
format în chip uimitor un suflet de ROMÂN și în taina inimi tale să rămâi un ROMÂN ,păstrând cu dragoste dulcele și nuanțatul grai românesc,acel„nerum rerum valacorum”(murmur românesc)Eminescian.Ți-am simțit în duh nostalgia DULCE-AMARĂ de întunerecul de pe vremea „celui cu grai stâlcit” când mai puteai găsi mângâere prin creații mângâitoare născute din gingășia,gingășiilor din-nainte.Mă bucur că poveștile copilăriei ,ți-au STABILIZAT o inimă de copil, că-ci a celor cu inimă de copil este împărăția lui Dumnezeu. Î-ți doresc din toată inima noi creații minunate în care CRISTOS DOMNUL să nu poată fi văzut doar prin crăpătura ușii deschise de un vers minunat ci în plinătatea LUI vindecătoare a sufletului și trupului tuturor celui care-l primesc ca Domn și Mântuitor. Mângâemă cu împlinirea acestei dorințe!!!
Pentru toate Ddomnul să fie lăudat și tu „URSPĂROSCUINIMĂDECOPIL”să fi binecuvântat!!! AMIN!!! Cu dragoste,fratele Cornel.

Adăugat în 23/02/2013 de hazcornel

M-am temut, de fapt, când am postat această poezie. Parcă e prea străină de site se pare tema ei. Dar, ştiind că tot ce ne doare pe noi îl doare şi pe Dumnezeu, iar graiul nostru, ca şi altor popoare e dat de Domnul(am fost unul pe cine a fost experimentată încercarea de a născoci o limbă nouă -nimic nu s-a primit decât doar nişte tipi schilozi) şi, după ultimele cercetări e vechi ca Europa(poate şi mai vechi). Când îl citim pe Creangă, pe Alecsandri ori pe Eminescu, n-aveţi sensaţia că noi am pierdut ceva, foarte scump, foarte apropiat auzind ciripirile din jurul nostru? Nu chem pe nimeni, (cred că m-aţi înţeles corect) să credem în basme ori în moş Crăciun, ori în mărţişoare ori etc. Limba basmelor, limba lui Creangă, a lui Alecsandri, a lui Eminescu. Citiţi siteul nostru, citiţi alte siteuri de poezie. Nu vi se pare că aceşti poeţi(vorbesc în primul rând de poeţi recunoscuţi) grăiesc(nu îndrăznesc a întrebuinţa cuvântul "vorbesc") cepeleag. Personal nici odată nu am socotit basmele, doinele , baladele, folclorul românesc ceva "din copilărie. Eu, în copilărie, nu le-am prea avut. Eu le iubesc şi acum, poate chiar mai mult decât cândva. Sunt rece la "compoziţii contemporane" cu mulţimea porcăriilor deschis scrise în ele. Eu nu fug, fraţilor, în copilărie. Eu trăiesc în România. Fiindcă România fără Mioriţa, Meşterul Manole, fără creangă, Eminescu, Alecsandri... fără limba română nu e România. Iar dacă nu-şi iubeşti limba ta română - nu eşti român. Mulţumesc tuturor, şi îndeosebi fratelui Cornel Haz, comentariul cărui m-a făcut să răspund atât de mult, Dumnezeu să vă binecuvânteze şi iubiţi-vă limba română. Da, noi suntem aici uniţi de Dumnezeu, bineînţeles. Dar ne-a unit El nu numai prin Credinţă, ci şi prin limba noastră. Doar totuşi locul acesta unde scrim se numeşte "Poezie".

Adăugat în 23/02/2013 de bragagiu