Ies pe cer buluc mioare
Ca să pască până-n zori,
Cu dârjaua pe spinare
Craiul Nou pășește nori.

Și le mână, și le-adună
Cu refrene ciobănești
În cuvintele de lună
La izvoarele cerești.

Parcă-aud din jos de noapte
Fluierul prelung de baci
În uimirile din șoapte
Fremătânzilor copaci.

Mă încântă melodia
De-mi răsună ca ecou
Inima-n melancolia
Înstelatului tablou.

Tot visez și-mi este bine
Ne-așteptând vreun vicleșug
În dansândele lumine
Din pâlpâitorul rug.

Mă înalț, Doamne, din Paște
Ca lăstar nechibzuit
De-a vedea și de-a cunoaște
Minunatu-Ți infinit.

Somnul mi-a fugit din gene
Rimele îmi vin șuvoi
Din pământul prins în lene,
De la ciurdele de oi.

Aș dormi, ci-mi este jale
Ca să pierd un ceas din trai
Că-i odihnă, că e Cale -
Viața îmi respiră-n rai.

Răsăritul blond când curmă
Pășunatele din nopți
Văd cum turmă după turmă
Se coboară-ncet din bolți.

Le mai răvășește-n lână
Zbenguitul vânt stelar
Când apun ele spre stână
După-a zărilor hotar.

Iar eu mă ridic din vise
Și obrazu-n rouă-mi spăl
Îmi șterg scrise și nescrise
Cu a dimineții văl.

De pornesc din nou cu dorul
De la masul în tăciuni
Să ajung lângă izvorul
Unde, Doamne, ne aduni.