O familie de ciori
Când un pui de cioară,
A fost promovat,
La grădiniţă, în grupa mare,
Tatăl cioroi, era încântat foarte tare,
Iar mama cioară ,
Se lăuda peste tot, printre zburătoare,
Că nici unul nu e ca puiul său,
În lumea cea mare,
Iar celelalte mame protestau indignate,
Spunând în cor toate,
Că nici vorbă de-aşa ceva,
Dar ea, tot mai tare o susţinea!
Se lăuda pretutindeni,
Că puiul ei cântă cel mai frumos,
Deşi după cum ştim prea bine ,
Că puiul ei le cam ... croncănea,
Dar ea tot mai tare o susţinea,
Şi de părerea celorlalte
Nici nu-i păsa!
Cioroiul credea că soţia lui
E cea mai frumoasă,
Şi o vedea albă ca o ... mireasă,
Cu toate că ştim cu toţii prea bine,
Că este neagră de tot,
De la vârful cozii până la cioc,
Dar el, negrul nu-l distingea deloc,
Iar în mintea lui, negrul nu exista,
Căci era îndrăgostit,
Nebuneşte, de ea!
Fiecare susţine
Că puiul său e cel mai frumos,
Căci aşa a lăsat Dumnezeu,
Aşa cred şi eu,
Şi vă recomand să faceţi la fel,
Luându-L pe Isus ca model!
*
Să-nvăţăm noi oare,
De la nişte necuvântătoare,
Despre iubirea cea mare?
Căci creaturile fără minte,
Ne vorbesc fără cuvinte,
Că dragostea e lucrul cel mai frumos,
Ce ne vorbeşte despre Domnul Hristos!
28.08.2013
Cornel Jigău
Aşa şi noi cu poeziile noastre,chiar dacă unora li se par nişte croncănituri dizgraţioase,noi ne vedem în continuare de treabă şi le vedem cele mai frumoase.Poate că Isus chiar aşa le vede!