În stihuri străvechi, aedul cânta
Despre plecarea spre-asediul Troiei:
Cum vântul în pânza triremei sufla,
După arderea Ifigeniei.
Biblia zice de-o fiică-unică,
Sacrificată după biruință,
Căci își primise tatăl cu muzică:
Pe cel ce-a promis-o prin juruință.
Domnul n-a trimis îngerii sfinți
La Iefta, cu-o oaie, ca la Avraam,
Fata și-a plâns fecioria în munți
Două luni, fiind arsă, apoi, pe altar...
Într-o baladă veche, românească,
Este legenda unei mănăstiri
Ce, ruinarea, a putut s-o biruiască,
Prin prețul unei supreme jertfiri:
Blânda Ana c-un prunc nenăscut-
Familia lui Manole, dragă,
A fost îngropată, de vie, în zid,
Spre-a dăinui biserica-ntreagă.
Perpetua și Felicitata-
Creștine cu-avere și-onoare,
I-au adus, lui Isus, jertfa toată,
Fiind ucise, -n arene, de fiare.
De Trinitate-au fost felicitate:
Și au primit cununa de martire,
Aureola Vieții fără moarte,
Mileniul, o vecie-n fericire!
Și-n timpul modern, plin de har,
E câte-o jertfă mesianică:
O soție, o fiică de misionar:
Ucisă-n India, stinsă-n Africa.
De ce-i așa, Isuse? Tu o știi!
Cu fețe ude de-al prigoanei val,
Vedem jertfe de femei și copii,
În războiul crunt, spiritual.
Din istorie-avem un răspuns
Ca să nu ne-nvingă duhul fricii:
„Cum sângele martirilor, curs,
E sămânța vie-a Bisericii!”
Amin!
Sper că nu s-a poticnit nimeni în faptul c-am început poezia creștină cu o strofă despre războiul Troiei, pentru care regele Agamemnon ar fi sacrificat-o pe țărm pe Ifigenia(fiica lui, prima născută) , potrivit unei profeții, ca să aibă vânt corăbiile.(deși erau trireme și aveau vâsle, aveau și pânze). Este un fel de prefigurare legendară a jertfei reale a fiicei lui Iefta...
Dar orice război poate fi o metaforă pentru cel spiritual care, se pare, cere multe jertfe, chiar și de copii.
Iar legenda meșterului Manole este o intuiție a faptului că trupul spiritual al Bisericii s-a înălțat pe jertfe „pe temelia apostolilor și prorocilor, Piatra din vârful unghiului fiind Domnul Isus Cristos”.
Doamna Felicitata, dintre martire, iese în evidență prin tăria ei în Domnul: mai întâi i-au ucis în față pe cei șapte fii, apoi au martirizat-o pe ea, pentru Cristos...Iar Vibia Perpetua, împreună cu sclava ei, soră de credință, au fost martirizate ca lăuze: în urma lor au rămas doi nou-născuți orfani, dar binecuvântați de Domnul. (A se citi „Graiul martirilor creștini” pentru mai multe amănunte). Iar biografia lui Hudson Taylor(misionarul Chinei interioare) este chiar șocantă: în China i-au murit soția (prima), prima fiică, încă un bebeluș și un fiu, ca jertfe în greul război spiritual. De curând am citit de o martiră indiană, însărcinată, mâncată de canibalii cărora tocmai voia să le vestească Evanghelia....Mai demult, am aflat de o misionară suedeză moartă în Africa, iar fetița nou-născută i-a fost părăsită în junglă de tatăl căzut de la credință. Dar, acea copilă a supraviețuit crescută de indigeni și a devenit și creștină, și-a întors ulterior tatăl la credință....Și câte jerfe neștiute de noi sunt....
Vă felicit pentru versurile filosofice de sus !
Cu fețe ude de-al prigoanei val,
Vedem jertfe de femei și copii,
În războiul crunt, spiritual."
Creştinismul a fost întemeiat pe jertfă, şi Jertfa supremă a fost Mesia, în persoana umană a lui Isus Hristos, Mântuitorul, ca exemplu pentru toate veacurile până la sfârşitul lumii.
Cu tot respectul sfânt!
Luate fiecare in parte scot in evidenta o iubirie pina la sacrificiu pentru Mintuitor. Oare mai sunt printre''modernii '' crestini ,vieti daruite pina la moarte?
versul este frumos,bogat,coningator si pedagogic. Felicitari !