Trăim chiar în vremea din urmă,
Dar oare mai știm să veghem?
Mai știm stăruința-n furtună
Sau mai degrabă cădem?
O noapte de veghe reală
Mai reușim să avem
Sau ne-nșelăm că-ntre fleacuri
În părtășie suntem?
Când Domnul îți privește inima
Oare ce vede în ea?
Dragostea, candela-aprinsă
Sau neguri ce-L vor întrista?
Ne spunem că suntem în viață,
Dar atât de mult ne mințim...
Susținem că ținta e cerul,
Dar oare mai știm să iubim?
Noi credem că Domnul e gata
Să vină și să ne ia,
Dar superficialitatea
Nu-i ceea ce Domnul dorea!
De cât timp te roade păcatul
Nu pot ști, dar Tatăl Ceresc
Îți spune – cum nu mai e altul:
„Fiule, nu vezi cât te iubesc?”
Am crede adesea că alții
Pe Domnul nu-L mai proslăvesc,
Dar nu mai vedem că nu frații,
Ci noi suntem cei ce-L părăsesc!
Avem Biblia care ne-nvață
Cum să trăim în Hristos,
Dar dacă nu ne cercetăm viața
Și n-o împlinim, ce folos?!
Mai căutam oare-adevărul
Și Duhul Sfânt să ne șoptească
Sau divertisment și-ambient
Căutam să ne înveselească?
Mai sunt oameni ce-ard pentru Domnul,
Disperați, căutând Fața Lui
Sau trăim împăcați doar cu gândul
Că, oricum, suntem ai Domnului?
Împlinim noi poruncile toate,
Mai trăim prin Isus cu folos
Sau ca robi ai Lui vrem „libertate!”,
Lepădând astfel, iar, pe Hristos?
Să vestim Evanghelia-I poruncă!
Nu-i un sfat, nici opțiune, ci har!
Să umblăm, chiar prigoana de-abundă,
Altfel credința-n El e-n zadar!
Hristos, Mielul Sfânt, muri pe cruce,
Suferind cumplit pentru păcat...
Oare lesne-n păcat ne mai duce
Diavolul, al lumii-mpărat?
Oare merităm noi mântuirea?!
Nu ne spune Cuvântu- ”alergați!”?
S-ajungem să vedem fericirea
Sarcini grele avem de purtat.
Nu știm că din izvorul vieții
Vor gusta doar aceia-nsetați
Și că Luceafărul dimineții
Va veni ca un hoț? - Deci, vegheați!
Cel ce-a părăsit totul în lume
Și cu Domnul în smerenie-a umblat,
În sfințenie și-n fapte bune,
La sfârșitu-i, va fi săturat!
Domnul Slavei va răsplăti totul!
Vei fi, oare, și tu-ncoronat
Sau vei ignora harul cel mare
Mergând spre focul veșnic din iad?
Dacă nu împlinim tot Cuvântul
Și inima nu ne-o smerim
Vom ajunge în locul din care
Nicicând nu vom putea să ieșim...
Adormiți, amorțiți mergem oare
Sau izvorul vieții e-n noi?
În minciună mergem pe-o cărare
Sau în adevăr creștem vioi?
Gândul la Dumnezeu să ne fie,
Ne'ncetat pe El să-L proslăvim!
Să nu ducem o viață pustie,
Ci în Domnul Isus să rodim!
Vino azi, Domnul încă mai cheamă;
Nu e mult și harul va fi luat!
Și să știi că-n toată amânarea
Diavolul mereu te-a purtat!
Alege-L și în ziua cea mare
Domnul Sfânt te va duce cu El!
Nu fugi, în Hristos e scăpare;
Nu fugi, viața veșnică-i El!
Privind la starea de căldicel, în care tot mai mulți creștini, parcă, încep să se scalde, am simțit că trebuie să intervin cumva și să le atrag atenția tuturor acelora care au fost doborâți de iluzia "merge și așa". La amvon nu pot ajunge și nici nu m-a pregătit Domnul pentru așa ceva, cel puțin nu încă, așadar, nu îmi rămăsese decât - în lumina pe care o aveam atunci - să scriu o cântare și să o cânt la una dintre întâlnirile adunării (mai apoi, poate, și în timpul vizitelor la diferitele adunări din țară). Astfel, clocotind de dragoste și plin, într-un fel, de disperare mi-am dorit să scriu câteva versuri, însă totul era gol în mintea mea. Aveam atât de multe lucruri de spus, dar era necesar ca aceste gânduri să se lege cumva. Domnul m-a adus înaintea Lui și L-am rugat pe El, dacă este conform voii Lui, să mă folosească și să transmită, și prin mine, un mesaj adunării - acelor oameni care au uitat ce înseamnă "a arde" pentru Domnul Isus Hristos. Cu o credință pe care numai Domnul o poate da, m-am ridicat din rugăciune și am început să mă gândesc la ce anume le-aș spune eu acestor oameni dacă i-aș avea înaintea mea. Ideile veneau într-un mod atât de fluent și, spre slava Domnului, veneau și în rime - drept dovadă că Domnul îmi primise rugăciunea. Când am terminat de scris tot ceea ce îmi pusese Domnul pe inimă, am stat, iarăși, înaintea Lui - de această dată pentru a-I cere ajutor în șlefuirea cântării. Una peste alta, cântarea s-a transformat în poezie și, îndemnat de Domnul, am postat-o și pe "resursecrestine.ro" cu credința că Duhul Sfânt îi va mișca pe toți aceia care au nevoie de un nou impuls în slujire, de un moment, poate, de rededicare. Așadar, această poezie nu îmi aparține! Am încredințarea ca ea este mesajul Duhului Sfânt pentru noi, iar rolul meu a fost doar acela de a scrie ceea ce Domnul mi-a pus pe inimă!