Privind realitatea-n față
Simțeam nevoia de-a-ntreba:
De ce țepușu-mi stă înfipt
Ca o pecete rece, grea?

De ce? Ea, inima săraca
A obosit și nu mai vrea
Să toarcă lin, cu simțuri fine
Bătând... așa cum o făcea.

De ce...? De strajă aparate
Așteaptă rolul să și-l i-a,
Când ea se-oprește obosită
În nopți cu somn de catifea?

Ca un răspuns, aud o șoaptă
Care m-atinge pe timpan:
„-Privește-adânc prin ochii minții
Și vezi nemărginitul har!

E Dumnezeu ce-ți dă suflare,
El te mai vrea prin încercări;
Așa simți dragostea ce-ți poartă
Și-l vezi prin ochi ascultători.

El, jarul... ce stătea mocnit
Aprinde flacăra iubirii,
Prin ruga ce-o spui lăcrimând
Ce altădat'... ai dat uitării.

El, foc mistuitor, te lasă
Să strigi, prin harul rugăciunii
Lăsându-și îndurarea sa
Pe-un chip ce-l lași amărăciunii.

El, Dumnezeu,
El nu te lasă
Să porți pecete rece, grea,
Prin încercări aprinde focul
Iubirii ce-ai promis... cândva.

El, Dumnezeu,
Lasă țepușul
Care te poartă-n chip smerit,
Ca la sfârșit să-ți dea cununa
De-a sta-n credință... neclintit.”
Emanuel Giarmata