Un frumos si sensibil poem al trairii si constiintei, al nevoii omenesti de a fi "singur cu Domnul ": "Fă pleoapa să uite odihna și somnul/Și-n sfântă chemare,/Cuprinde tot omul cu inima mare,/Ce-ajută, se roagă, se-ncrede și care/E singur cu Domnul." Intradevar doar cei care sunt singuri cu Domnul nu mai sunt singuri nici pe pamant nici in ceruri. Felicitari.

Ați rămas în „topul” preferințelor cititorilor și sincer această poziție pe mine mă bucură, Comentariile mele nu au scopul de a face publicitate cuiva, ci doar de a „recunoaște” talantul deosebit pe care îl aveți deja în negoț. Se pare că v-am mai spus, că și eu am încercat să scriu o poezie dar nu mi-a ieșit nimic... Sunt prea mică să mă pun cu cineva căruia poezia îi este „artă”,
Sau este posibil să fie și aici ascunsă o „taină” pe care dv, nu vreți să o spuneți pentru a nu fi folosită de alții... (am glumit un pic)
Am ținut să vă scriu acest gând, acceptați-l vă rog, și cred că site-ul va fi și mai departe îmbogățit și înfrumusețat de poeziile dv.
Vă doresc călăuzirea Tatălui Ceresc!

Mulțumesc pentru aprecieri! Și, soră Lorena, de voi pica într-a mândriei patimă, știu pe cine să arunc vina. (Glumesc, desigur.) Să ne ajute Dumnezeu să ne cunoaștem talantul și apoi să-l folosim. O mulțime de succese pe-a Domnului cale!