Încă o poezie
S-a scris şi se mai scrie.
Trasează pe nisip
O inimă pustie,
Un vers de poezie.

Un scris de ne-nţeles
Se vede mâzgălind:
VINOVĂŢIE!

Şi lacrimile ude
Sunt una cu nisipul
Lăsând ca să se vadă
Durerea şi verdictu'.

Şi-oricât ar vrea s-o ia de la-nceput
Să schimbe versul petrecut,
Să şteargă timpul ce-a trecut,
E în zadar, deja-i gravat pământul,
Deja-i pătat veşmântul.
Îl are-n faţă şi în gând,
Căci e prezent cu el oricând,
Verdictul crunt.

Şi obosit, trântit în pulberi,
Aude-un sunet neştiut.
Un om se-apropie dinspre ape
Căci scrisul îi e cunoscut.

Dar el cu mâinile-amândouă
Şi-acoperă-n nisip cuvântul,
Să nu îl vadă Călătorul
Căci El avea albit veşmântul.

Dar Călătorul se opri.
Întreg morman se risipi.
Vinovăţia Îl izbi
Dar, parcă, totuşi nu-L uimi...

Şi lăcrimând, şi surâzând
Îl ridică pe cel uitat
sub greu veşmânt,
Căci inima în piept-i-ardea
Şi de ruşine s-ascundea.

Dar Omul ce părea din vis
De dată numai s-a atins,
Cu mâinile ce sângerau,
Schimbând destinu-n Paradis!

Şi-acum,
curat din alte lacrimi
Se scrie: NEPĂTAT, NEVINOVAT!