Rămase Ițic singur, ne mai fiind în sat
Evrei, nici sinagogă ori loc de rugăciune,
Și-a chibzuit el bine că n-ar fi un păcat
Dacă cu ortodocșii ar merge să se-adune.

Cu voie de la preot, se aduna cu ei
Și îi plăcea să aibă discuții din Scriptură,
Până-ntr-o zi când unii mai răi și mai mișei,
Sătui de toleranță, pe Ițic nu-l mai vrură.

Cu plângere la preot veniră într-un gând,
Și i-au cerut ca Ițic să fie dat afară.
Ținură sfat, și răii, consiliul instigând,
Au câștigat; pe Ițic îndată îl chemară

Să-i spună hotărârea ce-au luat-o unanim:
(Bătrânul preot, singur, avea altă părere.)
"Tu ești jidan, cu tine nu vrem să ne-nsoțim,
Ne pare rău, dar este-a majorității vrere."

Spre-a Domnului icoană ce-i priveghea de ani,
Trist, dar senin, evreul își îndreptă privirea:
"Hai să plecăm Isuse, că noi suntem jidani",
Și s-a întors să iasă, stârnind în ei uimirea.