Mergea Iair spre casă cu Isus,
Și-n inima lui frântă încolțea
Un mugur de speranță, căci credea
Că-Învățătorul este mai presus
De boala ce fetița i-a răpus,
Și atingând-o, se va vindeca.

Dar iată că deodată a venit
Din casa lui un sumbru vestitor
Cu un mesaj mult prea covârșitor:
Zadarnic pân-aici te-ai ostenit;
E prea târziu, 'fetița a murit,
De ce-L mai superi pe Învățător? '

Ce-o fi simțit 'n-acel moment Iair? ...
Că universul lui s-a prăbușit?
Că nu va fi vreodată reclădit?
Fetița lui, un fraged trandafir,
S-ajungă îngropată-n cimitir?
E cu putință? Totul s-a sfârșit?

Dar Domnul spre Iair s-a îndreptat,
Și, neținând în seamă ce-a rostit
Cel ce-a adus așa mesaj cumplit,
L-a liniștit și l-a îmbărbătat:
Nu te-ndoi, 'rămâi încredințat
Și nu te teme', totul nu-i sfârșit.

Când au ajuns acasă, toți plângeau.
Isus le-a zis: 'Ea doarme, n-a murit.
De ce atâta plânset și bocit? '
Ei însă joc de Dânsul își băteau,
Că-n adevăr murise, și știau.
Dar El i-a scos afară, și-a grăit:

"Talita cumi", care, tălmăcit,
Înseamnă: "Scoală-te, îți zic!" Și ea
Îndată s-a sculat; căci nu putea
S-o țină moartea când i-a poruncit
Isus să învieze. Fericit
E cel ce ajutor pe Domnu-L ia.

Povestea lui Iair e și a ta,
Dacă vreodată cineva ți-a spus,
Când tu ți-ai pus nădejdea în Isus:
"Nu te mai poate nimeni ajuta,
E prea târziu ca să mai poți spera,
Căci soarele speranței a apus."

Dacă te simți de-împrejurări răpus,
Dacă străbați printr-un deșert pustiu,
Și-abia pășești, mai mult mort decât viu,
Nu renunța, speranța n-a apus,
Căci Soarele speranței e Isus;
Cu El nu-i niciodată prea târziu.