Chiar de-aș cunoaște limbile-omenești,
Chiar de-aș vorbi în graiuri îngerești,
Și dacă dragoste nu aș avea,
Ca o aramă goală aș suna.

De-aș fi-înzestrat cu dar de-a prooroci,
Și toate tainele dacă le-aș ști,
Chiar prin credință munții de-aș muta,
Și dacă dragoste nu aș avea,

Nu sunt nimic. Chiar de mi-aș împărți
Averea toată la săraci, și-ar fi
Chiar trupul meu jertfit ca un prinos,
De nu iubesc, nu am nici un folos.

Ce-i dragostea? ... Ea rabdă îndelung,
Și stropii bunătății ei ajung
Să-înece ura; nu-i mândrie-n ea,
Și nu îi place a se lăuda.

Nici nu se poartă necuviincios,
Și nici nu urmărește-al ei folos;
Mânie, răutate nu găsești
În ochii ei curați dacă privești.

Nelegiuire nu vezi un crâmpei,
Ci adevăru-i bucuria ei;
Totul acopere, nădăjduind,
Totul crezând, și totul suferind.

Odată, cunoștința va-nceta,
Și darurile se vor termina,
Dar dragostea rămâne-n infinit,
Ea n-are început și nici sfârșit.

O, Domnul meu, atât de mult doresc
Cu dragostea aceasta să iubesc,
Căci numai dacă voi iubi așa,
Cu chipul Tău mă voi asemăna.