Mai sus, cu mult mai sus de stele,
La margine de infinit,
Cetatea dorurilor mele,
Ierusalimul preaiubit,
M-așteaptă. Cât e de frumoasă!
Ce diamante, ce scântei
O-mpodobesc, ca pe-o mireasă
Gătită pentru soțul ei.

Desăvârșirea-ntruchipează.
Gândindu-mă la ea când scriu,
Chiar pana mea îmi lăcrimează,
Atât de mult doresc să fiu
Acasă, unde niciodată
Sufletul nu-mi va mai tânji;
Iar inima, de dor brăzdată,
Atunci mi se va odihni.

Acolo nu va mai fi moarte
Cu-al despărțirii aspru bir,
Și pașii n-au să mă mai poarte
Printre alei de cimitir.
Nu va mai fi nici tânguire,
Nu vor fi lacrimi, nici dureri,
Ci doar eternă fericire
Și nesfârșite mângâieri.

Cetate din ceresc tezaur,
Cu zid de străveziu cleștar,
Cu uliță numai din aur,
Cu porți dintr-un mărgăritar,
Cu temelii de piatră rară,
Cu apa vieții izvorând,
Cum inima să nu-mi tresară?
Cum să nu te doresc arzând?

O, cât aștept ai dimineții
Zori, cu sclipiri de curcubeu,
Să intru în Cetatea Vieții,
Să-L întâlnesc pe Domnul meu!
O, ce ocean de bucurie
Când fața Lui o voi vedea,
Când Împăratul îmi va scrie
Numele Lui pe fruntea mea!

Voi fi la Marea Sărbătoare
Cu sfinții ce vor birui,
Și împreună, ce onoare,
Cu Domnul vom împărați!
Mă-ntreb adesea, de ce oare
Așa splendori mi-a pregătit?
El îmi răspunde la-ntrebare:
"Atât de mult Eu te-am iubit!"