E timpul să îngrijim de-ai noștri bătrâni,
Căci viața lor scurtă se scurge încet,
Și toți îi alungă, căci nu mai sunt buni.
E timpul să facem mai mult pentru ei,
Să fim alinare, să nu mai fim lei.
E timpul să luăm pe umeri, anii grei,
Ce apasă încet pe bătrânii grei.
E timpul să dăm mândria jos,
Să luăm în brațe pe "babă", pe "Moș".
Să le spunem din nou: "părinții mei",
Să îi iubim pentru că sunt "ai mei".
Îi ridiculizăm că nu știm nimic.
Nu știm oful lor sau cât stau în frig.
Îi facem bătrâni, inculți și trecuți.
Nu știm dorul lor și ochii pierduți.
Nu știm inima ce plânge mereu:
"Oh, de-ai veni-napoi, copilul meu!"
Nu știm noaptea lor și greul în suflet.
Cum ruga lor udă de lacrimi amare,
Topește obrazul plin de îngrijorare,
Lăsând urme fine în pielea zbârcită,
Ce nu-i sărutată și îngrijită.
E timpul să îngrijim de bătrâni,
Ce-au fost odată părinți, nu străbuni!
"Părinții noștri" este o poezie profundă despre sentimentul de dor și puterea iubirii părintești. Autorul descrie experiența dureroasă a depărtării de familie, ilustrând prin versuri puternice dorul față de părinți și casa natală. Versurile evocă un portret emoționant al părinților în rugăciune, plini de lacrimi și credință. Mesajul poeziei este o invitație la introspecție și la reevaluarea deciziilor personale, conducându-l pe cititor către o revenire la rădăcini, inspirată de dragostea și rugăciunile părinților. Poezia este, de asemenea, o poveste despre transformare și credință, arătând puterea rugăciunilor părinților în formarea noastră ca oameni.