Poezia "Scoica" a fost scrisă, prin harul Domnului Isus, cu aproximativ șapte-opt ani în urmă, însă acum capătă parcă o semnificație mai profundă pentru mine. În ultimii câțiva ani care au trecut până în prezent, în miezul suferinței pe mai multe planuri, Dumnezeu m-a învățat o lecție dură - Singurătatea crucii. Aceasta, împreună cu cea a Dependenței depline de El, au fost cele mai dificil de învățat lecții pe care Dumnezeu a rânduit să mi le însușesc...și, din păcate, s-a întâmplat prin dezamăgiri și eșecuri. Tânjeam "să Îl cunosc pe El și puterea învierii Lui" (Filipeni 3:10-11), dar inima mea omitea părtășia suferințelor Lui și moartea împreună cu El. Și într-o zi am înțeles că Domnul Isus a fost singur pe cruce - până și Tatăl Lui L-a părăsit, ca pe fiii născuți din El să nu îi mai părăsească niciodată... Am fost furioasă pe cei din jurul meu...dar mi-a trecut (mai puțin în momentele când nu biruiam gândurile pe care cel rău le aducea la mintea mea). Mi-a trecut pentru că Dumnezeu m-a învățat că Slava învierii nu vine fără drumul Golgotei, singurătatea crucii și fiorul morții. El m-a făcut să înțeleg și că suntem (da, cu mine în frunte) atât de neputincioși să vedem dincolo de propriile noastre limitări, care sunt ca o apă în care se ascund de privirile noastre lacrimile aproapelui... Doar ascunzându-ne în Dumnezeu, contopindu-ne cu El prin Duhul Sfânt, vom fi liberi de barierele neputinței de a înțelege durerea celui de lângă noi...pentru că noi cunoaștem în măsura în care iubim. Dacă e să mă fac un pic mai vulnerabilă...deși da, Dumnezeu mi-a arătat aceste lucruri, recent mi-am dat seama că nu mi le-am însușit cu adevărat. Le-am înțeles cu mintea, însă nu și cu inima. Spun asta pentru că am fost atât de fragilă la "examenul" Lui... M-am simțit scârbită de această realitate pe care ar fi trebuit să o consider drumul spre Slavă, am fost furioasă pe oameni dragi mie și...am plâns mult. Suspinam în sufletul meu după acea Corectitudine după care suspină fiecare ungher al Creației, după acea Lege Perfectă a Dreptății prin care Dumnezeu guvernează întregul Univers și prin care va judeca orice suflet răzvrătit față de Ea...după cum spune psalmistul: "Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul; să mugească marea cu tot ce cuprinde ea! Să tresalte câmpia cu tot ce e pe ea, toţi copacii pădurii să strige de bucurie înaintea Domnului! Căci El vine, vine să judece pământul. El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele după credincioşia Lui." (Psalmul 96:11-13). Nădejdea înfăptuirii acestei Legi ne odihnește în clipa nedreptățirii, aceeași fiind înfăptuirea Legii care ne înfioară pentru firea noastră veche...pentru că Dumnezeu este devotat Caracterului Său și nu Se poate tăgădui singur, dar cu siguranță Se va lepăda de cei străini de acest Caracter. "Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face." (Evrei 4:13) "Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină." (Marcu 4:22) Iar asta era și mângâierea mea în clipele când mă simțeam cântărită de persoane care nu mă puteau înțelege - și anume că într-o zi nimic nu va rămâne ascuns, nici măcar gândurile inimii, nobile sau josnice. Câtă dreptate avea Solomon când, insuflat de Duhul Sfânt, afirma că "inima îşi cunoaşte necazurile şi niciun străin nu se poate amesteca în bucuria ei." (Proverbe 14:10) Dar Dumnezeu să ne ajute să "ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre" (Romani 5:3) pentru că "suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi." (Romani 8:18) Versiunea audio a poeziei (așa cum a fost scrisă inițial, pe site fiind cu o strofă modificată, în urma unor conștientizări): https://youtu.be/rS18dqz_TqI?feature=shared