Cântă-n ploi privighetoarea...
Sufletu-mi suspină greu -
Vie-n viață îndurarea,
Zâmbet blând de Dumnezeu...
Aspre-s lacrimile-n noapte,
Frântă-i inima din piept...
Doru-mi arde peste pleoape -
Vino-mi Tu... Zdrobit Te-aștept...
Multe-s semne de-ntrebare,
Nimeni n-are un răspuns...
Totul sângeră și doare,
Totul pare prea ascuns...
Taci și Tu... Și-n mine geme
Tânjetul unui cuvânt...
Ființa mea acum se teme,
Prăbușită la pământ...
Dar rămâi și-atunci Iubire
Fără capăt și cusur...
Sigur, Tu ești Mântuire,
Oricât sufăr și îndur... !
Cântă-n sori privighetoarea...
Cânt preafericit și eu -
Viața-i plină de-ndurarea
Dulcelui meu Dumnezeu... !
Amin.
5 august 2024. Cântecul privighetorii din această poezie, independent de "ploi" sau de "sori" este o metaforă a Iubirii Lui Dumnezeu. Privighetoarea cântă prin orice am trece noi... La final, după conștientizarea acestei Iubiri, cântecul "inimii frânte" se unește cu cel al privighetorii și "dulceața" Lui Dumnezeu este recunoscută.