Un gând pentru tatăl meu

Nouăzeci şi cinci de ani
Număraţi în primăveri,
Parc-au fost un pumn de bani
La-mpărţirea de averi.

Măcar o vară să mai fie
Sau chiar o iarnă cu zăpadă,
Cu un buchet de iasomie
Sau munţi cu mantia lor albă.

Vin amintiri din vechiul sat
Cu libertatea ce-o aveam,
Chiar de eram copil sărac
Şi-adeseori desculţ plângeam.

Apoi şi lupta pentru viaţă
Cu lumea crudă şi rapace,
Ce-mi punea inima în gheaţă
Uitând-o unde tristă zace.

Şi părul blond şi mâna fină,
Şi ochii-albaştri de smarald,
Cu dragostea sub lună plină
Şi-al ei fior atât de cald.

Toate-au trecut precum o apă
Ce udă iarbă, pomi şi flori,
Apoi când albia îi seacă
Aduce-ai secetei fiori.

Chiar dacă au fost atâţia ani
Firea se luptă să mai ia,
Pe câţiva lei, pe câţiva bani
Încă o zi de catifea.

Se luptă mintea şi cu trupul
Pentru speranţa ce-i deşartă,
Rămâne ruga şi cu gândul
La prea slăvitul nostru Tată.

Rămâne doar puterea vieţii
În Cel ce-a dat-o cu iubire,
Şi aşteptarea dimineţii
Cu minunata ei trezire.