9 septembrie 2024. Am cunoscut durerea. Ca orice ființă omenească...și, mai ales, ca orice copil de Dumnezeu. "Omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare." (Iov 5:7) Durerea face parte din inevitabilul existenței noastre pe pământ...și e înviorător că pentru noi are un sens - "De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său." (Romani 8:28) Dar uneori pare imposibil de crezut acest lucru cu întreaga inimă... Poate și pentru că, pe drept, vedem în unele întâmplări nefericite (doar) efectul păcatelor noastre sau ale păcatelor altor persoane, care, direct sau indirect, se răsfrâng cumva asupra noastră... Uneori în acea suferință surprindem binefacerea unui "medicament" amar care ne vindecă sufletele prin conștientizări... Dar alteori... Alteori...totul pare un mare vid, în care tânjim cu toate străfundurile ființelor noastre să găsim vreun răspuns. Zadarnic! Am cunoscut durerea...durerea aceea în care cauți răspunsuri, dar tot ce găsești este vid. Nu știu cum resimt alte persoane tumultul unei astfel de căutări...dar eu una m-am simțit copleșită de toată durerea și de toate întrebările care voiau să...țâșnească din inima mea... Ohhh, de câte ori am întrebat "De ce?"...și ce cuvinte pripite am rostit în clipele deznădăjduit de amare... Dar mai ales ce rău mi-a părut apoi...știind că aș fi putut să Îl onorez pe Dumnezeul și Tatăl meu scump mai mult prin tăcere, decât prin cuvinte. Mi-am cerut adânc iertare... Dar dacă am înțelege cu adevărat că "moartea și viața sunt în puterea limbii..." (Proverbe 18:21)... Astăzi am meditat asupra Psalmului 39, în care atât m-am regăsit... Sau, mai bine spus, aș fi tânjit să mă regăsesc. Primele versete parcă m-au străpuns: "Ziceam: Voi veghea asupra căilor mele, ca să nu păcătuiesc cu limba; îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea. Am stat mut, în tăcere; am tăcut, măcar că eram nenorocit, şi totuşi durerea mea nu era mai puţin mare." Da, am experimentat și acea "instigare" din partea celui rău, în cele mai vulnerabile clipe...a fost atât de real... Lupta spirituală este cea mai autentică luptă din câte există. Pot să mărturisesc că în vremea aceasta de sfâșiere am devenit mai deschisă spre realitatea fragilității acestei vieți...și parcă mai desprinsă de deșertăciunea ei. Când totul e așa dezamăgitor, sufletul își amintește de Cel ce nu poate dezamăgi și suspină după odihna în Sânul Său... De aceea am fost mângâiată să aflu că împăratul David a simțit la fel ca mine, pentru că în următoarele două versete se destăinuie - "Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia, şi atunci mi-a venit cuvântul pe limbă şi am zis: Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sunt!". Iar un alt cuvânt din acest frumos poem biblic care m-a atins într-un mod deosebit a fost versetul 7: "Acum, Doamne, ce mai pot nădăjdui eu? În Tine îmi este nădejdea." Când până și omul iubit pleacă, de parcă nu a fost niciodată iubit...când simți că parcă nu mai poți avea încredere deplină în nimeni...când parcă totul în astă lume e peste măsură de dezamăgitor...în CINE mai merită să îți pui nădejdea și în CE mai poți nădăjdui? La întrebările acestea parcă fiecare por al Creației suspină dulce: ISUS... "Căci este scris în Scriptură: Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; și cine se încrede în El nu va fi dat de rușine." (1 Petru 2:6)