25 septembrie 2024. Am intitulat albumele de poezii creștine "Lăcrămioare" pentru că le consider unele dintre cele mai deosebite flori de pe pământ, așa albe, delicate și parfumate...și totodată pentru că le privesc ca pe o metaforă a durerii matamorfozate în frumusețe (aluzie la numele lor, care poate fi și un diminutiv al lacrimilor). Pe data de 19 iulie 2024, o scumpă soră și prietenă, Alexandra, în încercarea ei de a mă mângâia (treceam...și încă trec printr-o nespusă durere), mi-a spus așa, printre altele: "Am avut odată un gând legat de lăcrămioare - asta a fost cu ceva vreme în urmă, când aveam aceste flori în grădină. Mi se părea că ilustrează perfect omul ascuns al inimii. Adică...te uiți la ele și prima dată nu vezi decât o mare de frunze... Apoi, dacă încetezi să te mai uiți la ce izbește privirea și dai la o parte frunzele, se ivesc cele mai gingașe flori..." Atât de mult m-a fascinat această ilustrație, încât am reflectat asupra ei și am tânjit să o pot exprima în versuri, prin harul Domnului Isus. Iubite cititor, dacă plângi și plângi de dorul sfințeniei...și dacă ești frânt de Palmele Grădinarului, spre a-ți revărsa parfumul în această lume care și-a uitat "Edenica Menire", bucură-te - ești o Lăcrămioară din Grădina cerească... Și chiar dacă nimeni nu ar vedea dincolo de "marea de frunze", nesimțitor la "esența dulce", este Cineva care vede și știe... Și El te cunoaște...ca lăcrămioară în Gradina Lui. Ești iubit!