Mă tem de gândul
care-mi dă târcoale…
că vei pleca
să-mi culegi ghioceii
pe care-i aștept
în fiecare primăvară de la tine,
aceia care ar vrea să fie frați
cu cei primiți
de zeci de ani,
cei care nu mor
când sunt culeși
doar pentru mine
și nu se veștejesc
dar se transformă-n mai
în flori de vișin
și cireș…
mi-e teamă
că vei fi prizonierul
Albului ceresc
ce-și-a împrumutat
sfioasa haină
din a Domnului grădină
și vei rămâne acolo
așteptând s-auzi
cum cântă pitpalacii
în a cerului lumina.
mă tem
că te vei ruga de Creator
să nu te lase să te întorci acasă
iar eu plângând
voi coase printre lacrimi,
ghioceii
pe năframa care
va suspina dorind
să-mi fii aproape.
te-aștept să vii
în primăvară,
ca în fiecare an
să-mi prinzi în par
un buchețel de ghiocei
și un sărut să-mi dai
sa fie alb
ca rochia de mireasă…