Îmi plânge toamna...
Se odihnește-n mine
toamna despovărată de culoare,
cu crengi golite,
cu fețe triste în fața soarelui
ce curge în apusuri ca o lumânare,
obosită de dansurile
vântului cuminte
sau turbat
și-a ploilor mai calde
sau îndrăgostite de iernat,
cu păsări ce cheamă-n frig suratele plecate,
chiar dacă au și hrană,
apă din belșug, pe săturate;
burdufuri mofturoase
împing în arbori vântul,
neacordându-se
cu-al păsărilor-cântul...
În mine, plânge toamna
cu ochii grei de bruma
ce se deschid spre-amiaz',
zi bună, să ne spună!